Haina nu îl face pe om. Pielea, da. Aceasta pare a fi concepția lui Robert Ledgard, personajul central al celui mai nou film de Pedro Almodóvar, Pielea în care trăiesc. Cea dintîi replică a lui Robert este mai mult decît sugestivă: „Chipul nostru ne identifică“. Altfel spus, învelișul primar – și, din fericire, înlocuibil – al corpului nostru este cel care ne definește. Afirmație previzibilă, dacă ne gîndim că este rostită de un chirurg plastician. Dar Robert mai este și un savant genial – și, fatalmente, dement –, care a creat o piele artificială, dură și impenetrabilă, botezată de el Gal. Este numele soției pe care a pierdut-o în urmă cu 12 ani, își justifică Robert alegerea. Însă Gal poate veni și de la Galateea, sculptura căreia Afrodita, înduioșată de iubirea ce i-o purta creatorul ei, i-a dat viață. Mitul lui Pygmalion, artistul însingurat și îndrăgostit de propria operă, a străbătut veacurile și a îmbrăcat mii de forme, una dintre cele mai populare fiind povestea lui Victor Frankenstein, „Prometeu modern“, și a creaturii sale, din romanul de secol XIX al lui Mary Shelley. Pielea în care trăiesc trimite și la Pygmalion, și la Frankenstein, mai ales că, prin întorsăturile sale narative, ne determină să ne întrebăm: cine este cu adevărat monstrul, „doctorul nebun“ (personaj devenit clișeu în cărțile și filmele de groază) sau cobaiul său uman?

Cu Îmbrățișări frînte (Los Abrazos rotos, 2009), filmul său precedent, Almodóvar ajunsese într-o fundătură a manierismului găunos. Încorsetată de clișee, melodrama care-l făcuse celebru începuse să meargă în gol. Autorul avea nevoie să se reinventeze, pentru a nu pierde încrederea admiratorilor. Șansa renașterii i-a fost oferită de un roman al unui scriitor francez, Tarantula (Mygale) de Thierry Jonquet. De fapt, Almodóvar descoperise textul inspirator cu vreun deceniu în urmă și, atras de „anvergura vendetei