Uneori prinzi un tren în ultima secundă. Te urci în el din mers. Alteori, pierzi un metrou, ţi se închid uşile în faţă, chiar înainte de ultimul pas. În acest dans al hazardului, ce rol mai are dragostea?

În cele două pagini ale rubricii „Casă de piatră!" nu veţi găsi mirese plimbate cu elicopterul şi nici meniuri de nuntă cu ragoût de homard bretonne. Aici nu e vorba de nunţile vedetelor de carton, ci de poveştile de iubire ale oamenilor din jurul nostru, spuse cu sinceritate, ca o dovadă că dragostea nu se împiedică de marile depresii monetare sau de alţi demoni ai vremurilor pe care le trăim.

Trenul accelerat Tulcea - Bucureşti pleacă în cinci minute de la linia 1. Era august 2006, dogorea un soare care topea totul, şi trenul abia se mişca, de frică să nu alunece de pe şine. Cipriana stătea la geam şi citea de-ale ei, cursuri de la Facultatea de Farmacie. În compartiment mai erau câţiva bătrâni care plecau la băi şi un tânăr care citea şi el tot de pe nişte coli A4 trase la xerox. „Cald, măi frate, măi! Nu se mai îndură 'Ăl de Sus să dea o ploicică...", se căinau bătrânii, din când în când, ca să nu lâncezească pălăvrăgeala lor nesfârşită. E greu să înţelegi ceva din chimia farmaceutică în atare condiţii, aşa că Cipriana a ieşit pe culoarul vagonului, să se uite pe geam. Apus de soare în Podişul Dobrogei.

La scurt timp a ieşit din compartiment şi tânărul cu foile xeroxate. După câteva cuvinte strict informative, „cât naiba face trenul ăsta până la Bucureşti?", „nu mult, şase ore!", Cipriana a aflat că pe tânăr îl cheamă Bogdan, e din Tulcea, e student la Politehnică, în Bucureşti, şi ţine cu echipa de fotbal Rapid. Bogdan a aflat că Cipriana e bucureşteancă şi că tocmai se întorcea dintr-o scurtă vacanţă petrecută într-un sat din Tulcea, acasă la o colegă de-a ei de facultate. Şi a mai aflat că Cipriana ţine tot cu echipa de fotbal Rapi