Aceasta este istoria unui om care a trecut în 1980 dincolo de Cortina de Fier, pe Dunăre, cu o saltea pe care călăuza, probabil securist, i-o înţepase.
„Weekend Adevărul" vă spune astăzi o poveste care, probabil, nu vă va schimba viaţa. La prima citire, veţi simţi, poate, că nu are nici măcar utilitatea prognozei meteo la acest sfârşit de toamnă. De aceea se recomandă a se citi de mai multe ori. Este o poveste mai veche şi, pe măsură ce se învecheşte, devine mai importantă: este despre graniţe, despre diferenţe, despre mentalităţi, despre noi, cei ce am fost, şi chiar despre noi, cei ce am putea fi.
Vin, întotdeauna, dintodeauna, zile şi nopţi fără de care istoriile noastre, aşa cum sunt, personale şi mici, nu s-ar putea scrie. Nicu Marin a fugit într-o astfel de noapte. Era 26 spre 27 octombrie 1980, el avea 30 de ani, divorţase, avea un fiu preşcolar şi, în general, mai multe motive să rămână decât să evadeze. Şi atunci: de ce a vrut Nicu Marin să fugă din România? El nu a fost un vizionar, el nu a ştiut că anii '80, care abia începeau, vor aduce şi frigul, şi foamea, şi frica, şi întunericul - deznădejdea toată.
Nicu Marin ştia însă altceva: că viaţa fără libertate este doar un compromis care uneori seamănă al naibii de bine cu viaţa, dar nu este viaţa. Iată un detaliu: Nicu Marin este meloman - unul nu foarte pretenţios. Îi plăcea rock-ul, îi plăceau, da, riff-urile psihedelice ale „Occidentului decadent" din anii '70, îi plăcea şi pop-dance-ul, de ce nu?, ba chiar îi plăceau şi starurile târzii, ca The Beatles, sau cele tocmai trecute la cele veşnice, ca Elvis Presley. Asculta, frenetic, cum se asculta, şi Boney M, şi ABBA.
La întrebarea „De ce aţi vrut să plecaţi «afară», domnule Marin?", răspunsul nu este cel la care vă aşteptaţi: „Eram curios să văd şi eu cum e acolo. Nu voiam decât să mă duc, să văd şi să vin înapoi. Da
