1. Mai moare o casă – încă una – în Bucureşti. De fapt, moare pentru că este ucisă de speculaţii imobiliare la modă (pecuniară!) astăzi în România.
Strada Dionisie Lupu 56. Era acolo o casă modestă, în interiorul unei curţi cu mai multe clădiri. Mai arătoase, la stradă. Cea mai modestă, în fund, construită prin reamenajarea unor dependinţe insalubre şi separată printr-un gard care împrejmuia o grădiniţă plină de flori – era a profesorului Alexandru Rosetti (1895-1990). Acolo locuia, departe de toţi şi de toate, Alexandru Rosetti. Sub imperiul unui proverb francez: „mon verre est petit, mais je bois de mon verre“.
Alexandru Rosetti, lingvist, istoric al limbii române, a fost profesorul şi mentorul meu. Bineînţeles, nu numai al meu ori al soţiei mele, ci al tuturor generaţiilor de studenţi care i-au trecut, ani şi ani, prin faţa catedrei, prin sălile de curs ale Facultăţii. Alexandru Rosetti a fost unul dintre marii profesori ai României.
2. În această casă cu trei camere, cu bibliotecă şi sufragerie, hol cu pereţii acoperiţi cu tablouri de preţ, am intrat, student şi tînăr asistent fiind, prin anii 1950-1951. Eram – soţia mea şi cu mine – copleşiţi de onoarea ce ni se făcea, en toute simplicité, de doamna Maria Rosetti şi de profesorul nostru. Maria Rosetti, născută Ralet, provenea dintr-o veche familie boierească din Moldova. Profesorul, cum numele arată, dintr-o ramură (Rosetti-Bălănescu) tot atât de boierească. „Boier“, da!, dar... boieri „de stânga“! (Lui Alexandru Rosetti îi apăruse porecla „boierul roşu“!)
Erau aceste momente petrecute cu ei, mai ales pentru mine, provincialul craiovean (soţia mea este din Bucureşti) prilej de înaltă ţinută intelectuală – extra- şi supra-universitară. Eu învăţam, atunci, ce să fac, ce să citesc, ce şi cum să fiu. Eram în cămara ascunsă a zeilor!
Să mai adăugăm şi faptul că, la vreme de se
