Aparent, viaţa monahală de zi cu zi de la Mănăstirea Frăsinei nu se deosebeşte cu nimic de viaţa monahilor trăitori în alte mănăstiri ortodoxe din ţară. Cu toate acestea, o anume amprentă - generată de interdicţia ca aici să pătrundă femeile - îi conferă mănăstirii un statut de unicat în spaţiul ortodox românesc.
Sunt diferite încercările vremilor acestea de cele ale veacurilor trecute? În bună măsură, da. O întâlnire cu stareţul Mănăstirii Frăsinei şi un pelerinaj în mijlocul obştii sale monahale îţi va confirma că trăim într-o lume în schimbare. Este o dinamică vizibilă până şi în aceste locuri, aparent mai izolate de lume. Încă de la intrarea pe poarta Mănăstirii Frăsinei, pelerinul, cât ar fi el de absent, tot îşi priveşte telefonul mobil: ai sau nu mai ai semnal? Ei bine, semnal de telefon mobil nu este mai deloc în incinta propriu-zisă a mănăstirii, dar asta nu înseamnă că tulburările acestei lumi nu pătrund. Om adus de spate, care se mişcă greu, dar cu o voce incredibil de vie şi de fermă, arhimandritul Neonil Ştefan conduce obştea monahală din anul 1961. Este probabil unul dintre cei mai longevivi stareţi de mănăstire din ţară. Recunoaşterea aceasta se datorează şi spiritului său practic. Mănăstirea Frăsinei a ajuns astăzi la o înflorire nicicând avută. Cei care-l cunosc spun că este un tradiţionalist care altoieşte rigoarea legilor lăsate de Sfântul Calinic cu blândeţea şi înţelepciunea dobândite prin rugă. Iniţial îngrijorător de mic, numărul călugărilor şi al fraţilor a ajuns astăzi la 50, ca şi jumătatea de veac de când păstoreşte Părintele Neonil. Această oază de isihie este întreţinută însă cu mari nevoinţe, rareori vizibile pelerinului.
Scump la vorbă, stareţul mărturiseşte că este nemulţumit de invazia lumescului, din ce în ce mai brutală. Oamenii nu mai respectă ca pe vremuri legământul Sf. Calinic - unii din neştiinţă, alţii din nesim
