Istoric de artă, eseist şi excelent editor şi cunoscător al iconografiei religioase din cele mai diverse spaţii şi epoci, I. D. Ştefănescu (1886–1981) reprezintă, astăzi1, o autoritate de necontestat în plan naţional, cât şi în lumea specialiştilor din întreaga Europă.

Instruit temeinic şi format în spiritul rigorii şi al exigenţei la şcoala unor dascăli autentici, printre care amintim pe Charles Diehl, Henri Focillon, C. Millet, L. Brechier şi, desigur, alţii, profesorul I. D. Ştefănescu s-a impus în câteva metropole culturale, precum Atena, Paris, Bruxelles, Iaşi, Cernăuţi şi Bucureşti, unde a ţinut conferinţe şi cursuri universitare privitoare la istoria artei româneşti din toate timpurile.

La trei decenii de la dispariţia sa fizică, opera acestui istoric de artă şi minuţios cercetător invită la lecturi şi relecturi pentru a demonstra, cu argumente irefutabile, frumuseţea, farmecul şi permanenţa artei noastre religioase, şi nu numai, în context european.

O restituire, integrală, a notelor, articolelor, studiilor şi cărţilor pe care le-a publicat, în ţară şi în Europa, în răstimpul a şapte decenii şi jumătate, ar întregi imaginea unuia dintre cei mai străluciţi exegeţi ai fenomenului artistic românesc.

Nepot al scriitorului Barbu Ştefănescu- Delavrancea şi ginere2 al poetului şi naratorului Alexandru Vlahuţă, eseistul I.D. Ştefănescu se confesa, adesea, că i-a avut pe cei doi ca model moral, că i-a preţuit şi, fireşte, iubit ca pe nişte părinţi spirituali.

Literatura sa epistolară, bogată în informaţii şi portrete psihologice, necesită o cercetare profundă spre a clarifica, multe, foarte multe dintre necunoscutele istoriei literare.

Epistolele ce se publică acum sunt trimise profesorului şi esteticianului Gheorghe Achiţei (1931–2011), care a îndeplinit un timp şi funcţia de rector al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Gr