Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi-a plăcut istoria de mic copil. Când citeam o carte de istorie sau vedeam un film istoric, aveam senzaţia terifiantă că urmăresc o aventură adevărată, în care oamenii se luptă cu adevărat, se iubesc cu adevărat, se trădează pe bune, înving sau pierd de-adevăratelea.
Ce vremuri! "Vikingii", "Tudor", "Cidul", "Neamul Şoimăreştilor", "Bătălia pentru Roma", "Dacii" au fost filmele "peplum" ale copilăriei mele, alături de cele "de capă şi spadă" cu Gérard Barray din seriile "Pardaillan", "Scaramouche", "Sourcouf". Aşadar, nostalgic cinefil fiind, m-am bucurat în ultimii ani când am regăsit, recuperate din Epoca de aur ceauşistă, o parte din acele titluri, îndeobşte cele româneşti pe teme istorice, re-reprogramate de televiziuni sau invadând pe DVD-uri chioşcurile de ziare.
În tot acest timp, pe marele ecran, filmele româneşti care au atras premii internaţionale de prestigiu, elogiile criticilor, dar relativ puţini spectatori în sală, au fost construite pe teme de actualitate şi cu bugete minimaliste. Aceasta nu înseamnă că subiectele de istorie naţională au lipsit în tot acest timp din agenda publică, adesea excesiv politizată; dimpotrivă, istoria noastră naţională contemporană sau modernă a generat polemici şi controverse înverşunate, a produs încrâncenări ideologice, a declanşat patimi şi orgolii (exemplele sunt prea numeroase şi recente pentru a mai fi numite). Închei acest amalgam de constatări ce se bat cap în cap cu o menţiune referitoare la o amplă teză de doctorat, susţinută recent în Franţa de o tânără cvasinecunoscută - Aurelia Vasile - referitoare la filmul istoric românesc în perioada comunistă (lucrare disponibilă în limba franceză la librăria Facultăţii de istorie a Universităţii din Bucureşti), în care este demonstrată ponderea uriaşă acordată acestui gen în preocupările Secţiilor de propagandă şi ideologice