Anul 2011 se apropie de sfîrșit și ceasul bilanțului aniversărilor bate și el din ce în ce mai insistent. În urmă cu o lună, Observator cultural a sărbătorit, cu un bogat supliment, centenarul lui Czeslaw Milosz; de-a lungul întregului an au apărut, în diverse reviste din țară și de peste hotare, articole dedicate lui Cioran, născut și el în 1911. Recent, un volum intitulat Cioran et ses contemporains, editat de Pierre Dauzat și Sun-Yun Limet, a apărut la Paris la Editura Pierre-Guillaume de Roux. Poate din cauza acestei proximități m-am așteptat să găsesc în articolele lui Guillem Calaforra despre exil, înrădăcinare și identitatea nepierdută la Milosz și în cel despre „Rusia subiectivă“ a poetului (articolul Antoanetei Olteanu), publicate în suplimentul menționat, raportări la articolele lui Cioran pe teme similare. Cum nu le-am găsit (poate că asemenea legături au fost stabilite cu alte ocazii, de alți autori), mă voi referi, pe scurt, la cîteva idei cuprinse în temele de mai sus, elaborate în paralel de cei doi sărbătoriți. Cioran era un exilat cu oarecare vechime cînd, în 1951, Czeslaw Milosz ajungea la Paris, după ce rupsese legăturile cu noul regim instalat în Polonia. În același an, Witold Gombrovicz a început să publice în Kultura, revista imigrației poloneze din capitala Franței (la acea dată el mai trăia în Argentina; avea să revină în Europa de abia în 1963), lansată de Jerzy Giedroyc în 1947. Aici, Gombrovicz va traduce în 1952 articolul lui Cioran Avantages de l’exil (inclus mai tîrziu în La tentation d’exister), schimbînd însă titlul eseului în Avantajele și dezavantajele exilului. Articolul lui Cioran va reprezenta fundalul pe care Gombrowicz va purta dialogul său despre exil cu Czeslaw Milosz. În Țara lui Ulro, Milosz va dezvălui că scrie pentru „străini“ doar din motive pragmatice (și/sau didactice), mai cu seamă pentru a face „exerciții de sti