Trebuie să ai nasul tare înfundat pentru a nu simţi damful răspândit de personajele care se preumblă prin spaţiul public românesc.
Aşa se face că decenţa îi obligă pe mulţi oameni de valoare să prefere anonimatul. În fond, niciunul dintre cei cu scaun la cap n-are timp de pierdut. Însă de aici pleacă majoritatea problemelor noastre zilnice.
Neimplicarea celor care ar avea ceva de spus în societate face loc nulităţilor. Ele aduc maidanul în centrul vieţii noastre, cu tot ce are mai respingător -băşcălia de autobază, incompetenţa camuflată în şmecherie şi frustrarea ridicată la rang de virtute.
Practic, argumentul a dispărut din instrumentarul dezbaterii publice şi a lăsat loc „capului în gură", aplicat banditeşte, prin surprinderea victimei. Se dă de înţeles, cam peste tot, că buna-cuviinţă şi educaţia nu mai fac două parale, ba, dimpotrivă!, sunt cusururi pentru aspiranţii la o carieră de succes, indiferent de domeniu.
Odată cu argumentul, din dezbaterea publică a fost evacuată şi noţiunea de adversar. Aproape nimeni nu mai are adversari. Fatalmente, doar duşmani! Prin urmare, cu duşmanul nu dialoghezi, ci îi dai în cap. De preferat, tare, astfel încât să nu se mai ridice de jos. Aşa îţi asiguri respectul de mardeiaş, de „băiat de băiat".
„Frăţioare", „cumetre", „prietene", „meştere" - sunt apelativele care au aruncat în ridicol adresarea la persoana a II-a plural. Ceea ce demult însemna punerea la punct a unei persoane impertinente, astăzi înseamnă autoexpunere la penibil în faţa neandertalianului. Dacă-i spui cuiva „Domnule/Doamnă, cred că aţi întrecut măsura!", rişti să primeşti în schimb un „Marş, mă, d'aici! Fraiere!"
Paradoxal, cei care practică în mod curent acest tip de „comunicare" nu sunt majoritari. În schimb, toxicitatea lor socială îi propulsează adesea în vârful piramidei. Mai mult, ei se cultivă reciproc şi inhi
