Exista, cu acest nume, prin anii ’70, la Albatros, o colecţie de antologii. Alăturând interbelici odinioară ascunşi, ca Blaga ori Voiculescu, în elegante ediţii româno-germane, de mai contemporanii Radu Stanca, Nichita sau Ana Blandiana.

Printre ei, traduceri din scriitori moderni şi contemporani ai literaturii universale din toate spaţiile, neocolind, de pildă, lirica sanscrită ori poeţi din Belgia sau Finlanda.

Aleg, nu fără greutate, dintr-o colecţie care se întinde pe câţiva ani şi cuprinde peste 200 de titluri, antologia O sută de ani de sonet românesc, întocmită de Gheorghe Tomozei sub ochiul lui Al. Piru. Prefaţa lui Tomozei e o scurtă istorie a sonetului în lumea mare, unde şi-a făcut faima care i-a ispitit şi pe unii, nu mulţi, dintre scriitorii noştri. Aşa încât antologia e şi una a absenţelor, a poeţilor care ar fi putut scrie sonet, dar s-au ferit. Şi, de bună seamă, o prenumărare a felurilor în care inspiraţia se supune formei, uneori salvatoare, alteori detestată.

Şirul îl deschide Asachi, cu sonete nemeşteşugite, aş putea spune (şi e de aşteptat, într-o limbă română care-şi căuta tonurile) şi neavând mai nimic, nici ca selecţie a temelor, cu sentimentele vaporoase care animă sonetul în alte părţi. Nu se desparte de inventarul de teme al patriei ca dulce jele nici Iancu Văcărescu, în vreme ce Heliade Rădulescu, Costache Negri şi Cezar Bolliac ilustrează perioada de tranziţie, în care simţămintele şi suferinţele personale se amestecă cu cele de obşte.

Abia cu Eminescu, şi cele trei sonete din Convorbiri literare, cărora suta de ani de sonet, în 1973, când apare, aproape că li se închină, macazul se schimbă, spre elogiul unei intimităţi delicate, vag ameninţate. Cu Macedonski, aria de cuprindere a sonetului se lărgeşte din nou, dovadă că deprinderea cu genul a celui care scrie compensează îndrăznelile tematice. Pentru Coşbuc,