La sfîrșitul săptămînii trecute, s-a aflat la București, la invitația Centrului de Excelență în Studiul Identității Culturale, coordonat de Mihaela Irimia, Linda Hutcheon, una dintre vocile cele mai autorizate în studiul poeticii și politicii postmodernității. Am avut bucuria, împreună cu toți cei prezenți în Aula Bibiliotecii Centrale Universitare sau în Sala Senatului din incinta Universității din București, să descoperim, dincolo de imaginea publică a unuia dintre teoreticii contemporani de mare anvergură, o persoană extraordinar de atașantă, un spirit viu și cu totul lipsit de afectare. A publicat, de-a lungul timpului,un număr impresionant de volume, nelipsite din bibliografiile obligatorii ale temelor abordate: Narcissistic Narrative: The Metafictional Paradox (1980), A Theory of Parody: The Teaching of Twentieth-Century Art Forms (1985), A Poetics of Postmodernism: History, Theory, Fiction (1988), The Politics of Postmodernism (1989), Irony’s Edge: The Theory and Politics of Irony (1994), A Theory of Adaptation (2006). Ați vorbit, în cadrul ceremoniei de decernare a titlului de doctor honoris causa al Universității din București, despre refuzul dvs. de a vă cantona într-o temă unică. Cred că există în cărțile dvs., dincolo de diversitate, și o evidentă unitate, căci aproape toate subiectele pe care le-ați abordat, de-a lungul timpului, sînt conectate la teoria postmodernismului. Într-un fel așa e, deși am început să lucrez la teoria metaficțiunii autoreflexive înainte chiar ca termenul de postmodernism să existe și, în orice caz, înainte ca preocuparea mea pentru postmodernism să se manifeste. Cred că, întrucît inițial am fost interesată de narațiunea narcisistă și de metaficțiunea autoreflexivă, mi s-a părut cumva firesc să analizez postmodernismul. Înainte de asta, m-am ocupat de studiul parodiei, așa că, într-un fel, s-ar putea spune că am fost pregă