Poetul Theodor Damian poartă în spate o solidă pregătire teologică şi o bogată activitate de misionarism. Prestaţia dsale lirică e aşadar doar una din corzile instrumentului spiritual de care dispune.

Fireşte e vorba de o producţie orientată religios, deşi nu neapărat sub chipul adoraţiei, al extaziei topite fără pauză în luminiscente verbe. O mică tactică a discursului îi îngăduie poetului a săvîrşi bucle expresive, decente ocoluri înainte de a-şi proclama crezul: „Noroc că nu-i universul la degetul nostru cel mic/ să-l rearanjăm noi/ după interesul nostru mărunt/ fiecare după propriul său şiretlic/ am căzut din contemplaţie/ problema e cum să intrăm înapoi în ea/ cum să-ţi aduci idealul/ în ceea ce eşti” (37). Imnografia prezentă în filigran se complică oarecum eseistic, se asociază cu explicaţia intelectuală prielnică poeziei în măsura în care nu-i încalcă inefabila condiţie: „Ni s-a întors mintea pe dos/ şi noi zicem că lumea/ nu mai înţelegem nimic din toate cîte sunt/ aşa cum nu mai înţelegem chemarea/ la sfinţirea zilei Domnului (…) deci ne retragem estetic din creşterea noastră/ ca şi cum ne temem de ea/ ca şi cum ne jenăm să răspundem/ ancestralei noastre vocaţii/ dar nu ne jenăm că o călcăm în picioare” (36). Prea puţin înrudit cu Blaga aşa cum s-a afirmat, Theodor Damian ar putea fi asociat mai curînd cu Camil Baltazar a cărui poezie sanatorială, bizuită pe-o simulare, e continuată aici printr- una inspirată de-o spitalizare reală a contemporanului nostru, internat într-un aşezămînt medical la München, în vederea unei intervenţii chirurgicale. Spitalul e ca un spaţiu celest, cu mizericordios personal angelic: „Întreg spitalul acesta/ ca o insulă pe Isar/ la ora şapte punct dimineaţă/ şapte îngeri albaştri şi îngeriţe/ în halate albe/ vin la patul meu de la recuperări/ vorbind între ei şi foşnind hîrtii/ vorbesc în germană şi-n medicală/ mă ating