Profesorul universitar Nicolae Coculescu, astronom născut în Craiova şi absolvent al Colegiului Național „Carol I“, a lăsat generaţiilor viitoare o moştenire scrisă despre George Fontanin, profesor stimat şi director al instituţiei

Scrisoarea lui Coculescu a văzut lumina tiparului în 1923, când C.D. Fortunescu a cerut lămuriri despre George Fontanin, om „de seamă al Neamului“, care a trăit „până ieri-alaltăieri între noi, şi de cari ştim atât de puţin“. Despre cel ce a înfiinţat, la Craiova, Clubul profesorilor, Coculescu nu ştia prea multe din experienţa directă; nu avusese privilegiul să-l aibă ca profesor.

„Multe amănunte cu privire la Fontanini nu voi putea, cu părere de rău, să aduc, fiindcă nu am avut fericirea să-i fiu elev - cu toate că doriam aşa de mult să-l am într’o zi Profesor!; eram în cl. IV-a când a înebunit. Ceeace am păstrat ca amintire e, că întreaga lume liceană, elevii săi caşi cei din cursul inferior (Fontanini era profesor de l. latină la cl. V-VII), aveau pentru dânsul o admiraţie adâncă; pentru noi, cei mai mici, era chiar un fel de personaj legendar, cu mult deasupra celorlalţi în specialitatea sa pentru chipul frumos, şi ca traducere şi ca citire, în care’şi făcea clasa. Multă vreme am recitat şi noi, cari nu am avut parte să-l fi ascultat, versuri de dânsul, în româneşte (româneasca filologică, nu fonetică, pe care în parte am păstrat’o unii până astăzi) sau traduceri de versuri latine păstrând măsura şi cadenţa originalului şi în româneşte“.

„Admiraţia mea e încă vie“

Fontanini a fost un personaj - cum spunea chiar Coculescu - legendar, îmbrăcat, pe alocuri, de o alură stranie şi de momente de nebunie. „Vă închipuiţi că, după vre’o 40 de ani, după o specialitate cu totul deosebită ce am îmbrăţişat, şi prin faptul că eu nu i-am fost elev, nu mai mi-aduc aminte multe exemple, dar amintirea şi admiraţia