Luarea exagerată în seamă şi ignorarea totală fac mai mult rău decît judecata dreaptă

Oricît de entuziasmant ar fi un meci de fotbal, putem fi siguri că vom mai apuca şi altele, dacă se poate spune aşa, şi mai entuziasmante. Superlativele simţirii sînt mai multe decît acelea ale vorbirii. Cînd eram copil, mă duceam doar la partide de Divizia C, jucate pe terenul de pe cealaltă parte a străzii şi, dacă băteau “ai noştri”, pluteam într-un prelungit extaz patriotic de cartier. Nu găseam cuvintele ca să-mi urlu exaltarea. Trăiam fericit, dar greşit, din cauză că existam într-o lume mică şi dispuneam de un dicţionar limitat de experienţa mea şi mai mică de viaţă.

Una din grijile fotbalului nostru, niciodată discutată la importanţa ei, e aceea a limbajului exagerat al gazetarului de sport care vrea să se remarce. Poate că, din cauza biologiei, tinerii jurnalişti chiar simt mai mult decît s-ar cuveni, poate că aşa au fost învăţaţi, să scrie şi să se manifeste, în ziar, la radio şi la televizor, numai pe extremele dicţionarului, însă e un fapt că mai tot ce vedem pe stadion e mediocritate şi că nimicul obligă la adevăr. Într-o singură frază, din cronica la un meci de baraj european muncit, dar lipsit de absolut fotbalistic, am numărat următoarele exagerări în limbaj: vis prăbuşit, dorinţă enormă, finalizare de geniu, cursă splendidă, şut năprasnic, gol letal, apărare letargică…

Fotbaliştii s-au deprins să fie adulaţi, nu contează de care categorie de public. La fel ca actorii de estradă, care se simt gigantici cu un public de analfabeţi şi zilieri de la spaţii verzi. Golul din meserie al lui Dodel, cel cu IQ-ul mititel, din meciul degeaba şi de serviciu cu grecii, a fost gratulat cu superlativele unuia de finală mondială. De aici mai departe, fie-ne iertat, nu mai e vina lui Dodel că îşi consumă în vid IQ-ul. Un gol care nu contează trebuie definit cu dic