Am făcut, în listele de mai jos, abuzuri flagrante, crime aproape. Îmi iubesc scriitorii mai mult decât îmi iubesc mama, tatăl, femeia, viaţa. E o slăbiciune pe care demult am înţeles-o, demult am iertat-o. Nu e bine, desigur, dar deja e târziu.

Simt că am trădat şi că am nedreptăţit: ce ierarhie e aceea fără Boris Vian, fără Haruki Murakami, fără Ernest Hemingway, fără Aldous Huxley, fără Michel Houellebecq, fără Milan Kundera, fără Andrei Makine, fără Ian McEwan, fără Julian Barnes, fără John Kennedy Toole, fără Jay Parini, fără Irvine Welsh, fără Ludmila Uliţkaia, fără Karl May şi J.M Barrie, fără copilărie, fără Kafka, fără Faulkner, fără Bulgakov, fără Cehov, fără Gorki, fără Nabokov, fără Babel, fără Brautigan, fără Malraux, fără Flaubert, fără Hugo, fără Balzac, fără Saramago, fără Sábato, fără Papini, fără Calvino, fără Llosa, fără irlandezi, fără dramaturgii americani, fără Caragiale, fără toţi poeţii minori şi infinta lor poezie?

Pe cei scrişi şi pe cei ce vor rămâne nescrişi, pe toţi i-am trădat, pe toţi i-am nedreptăţit. Nu cred că voi comite, totuşi, nicio exagerare scriind că, fără ei şi fără cuvintele lor, cărora le atribui, iată, puteri oculte şi nelimitate, totul e deznădejde, totul e zadar. Fără ei şi fără cuvintele lor, ca oamenii fără dragoste din epistolele Sfântului Apostol Pavel, nimic nu sunt.

Sunt laş

Am încercat de prea multe ori, cu prea puţin succes, să predic frumuseţea literaturii. Nu sunt înţelept, sunt laş. M-am resemnat: nu oricine poate iubi cărţile, şi poate că nici nu e rău că e aşa. Nu pot profeţi în deşert, las deşertul să-mi profeţească. Iar pentru cei care iubesc literatura, căci ei ar putea cumva înţelege, voi scrie despre o carte care e dincolo de toate ierarhiile, o carte la perfecţiunea căreia un scriitor, ca şi un cititor nu poate ajunge decât o singură dată. De altfel, în treburile interne ale