Nu are deloc alură de spion. Nu e James Bond. Nici Mata Hari. Nici măcar Schulmeister, spionul împăratului Napoleon I. Celebritatea l-a ajuns din urmă mai degrabă ca om al cărţii. Cu toate acestea, (şi) asta a făcut, vreo doi ani, cât a stat la Bucureşti, ca secretar francez al Principelui Carol I. A tras cu ochiul, a analizat şi a trimis, codat sau nu, informaţiile la curtea imperială de la Paris, pe masa de lucru a lui Napoleon al III-lea.
Este unul dintre marii bibliografi ai Franţei – îi datorăm bibliografia exhaustivă a operei lui Corneille, de exemplu –, unul dintre primii care au cules ştiinţific şi au răspândit în Occident folclorul românesc, e cel care a înfiinţat prima catedră de limba română la o universitate vest-europeană (la Paris, în 1875)... Lui Emile Picot (1844-1918) Franţa, ca şi România, îi datorează mult, în plan cultural. Puţini însă îl cunosc într-o altă postură a lui, cea de... spion al lui Napoleon al III-lea la curtea Principelui Carol I. Cum de s-a întâmplat asta, vom afla ceva mai la vale...
Povestea alegerii "prinţului străin" pentru tronul Principatelor Române a fost spusă şi răs-spusă. Ar fi inutil să ne mai strecurăm acum prin meandrele acestei istorii, scoţând la iveală ba interesul Franţei şi al împăratului Napoleon al III-lea, ba pe cel al cancelarului prusac Otto von Bismark... Cert e că tânărul principe Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen – adică nimeni altul decât cel care avea să devină primul rege al românilor, sub numele de Carol I – a fost până la urmă agreat, pe faţă sau într-ascuns, de toţi cei dornici să aibă "aproape" ţinutul de la gurile Dunării. Înainte de anul 1866, principele Carol – care, prin amândouă bunicile sale, avea sânge francez, în vreme ce prin bunici era prusac – îndrăgea foarte mult Franţa şi îşi propusese chiar să se naturalizeze franc
