Suspendarea preşedintelui a devenit deja o glumă destul de răsuflată, la cît s-a discutat pînă acum despre ea şi, mai ales, după o primă suspendare ratată. Dar e o glumă care place, din păcate, cel puţin liderilor USL. A folosi ideea suspendării pentru a masca efectele scandalului Geoană sau pentru a demonstra (nu prea am înţeles cum) că Geoană nu e potrivit de preşedinte interimar e, într-adevăr, cam infantil.
Este atît de evident că suspendarea nu are nici o şansă încît liderii USL sînt siliţi să recunoască deschis că relansarea ideii e doar politică de conjunctură. Este un “pas tactic”, a spus Ion Iliescu mai frumos, deşi nu se ştie spre ce; e clar că motivul invocat de el, semnalarea depăşirii atribuţiilor prezidenţiale, nu e cel real. Cel mai mult a plusat Eugen Nicolăescu, în a cărui opinie (lamentabilă) a vorbi despre suspendare preşedintelui înseamnă să-ţi faci datoria de opoziţie.
Totuşi, există o linie de gîndire, opusă, care mie mi se pare şi mai irelevantă şi lamentabilă. E cea care susţine că a invoca suspendarea preşedintelui este, în sine, ceva de genul unei trădări de ţară care ne-ar arunca în haos, deoarece ar “transmite un mesaj de instabilitate”, pieţele s-ar panica etc etc. Ştim poezia. Deci suspendarea ar fi o oroare nu pentru că e reluată la nivel de glumă, ci pentru că “nu e momentul”, avem alte priorităţi.
Stabilitate!! Ce cuvînt frumos.
Şi totuşi, la care stabilitate ne referim? La stabilitatea instituţiilor şi reglementărilor care se schimbă mereu, a străzilor asfaltate anual sau a funcţionarilor care sînt daţi afară politic, îşi recîştigă postul în justiţie şi apoi stau 2-3 pe un loc? Sau stabilitatea sistemului politic care înseamnă, practic, că nimic nu prea se schimbă? Pentru că politicienii vorbesc de fapt doar între ei, chiar dacă la două cuvinte bagă cîte un “oameni simpli”, şi îşi cîştigă puterea tot prin rot
