"Aceste note, devenite jurnal, mărturie de epocă, roman de familie şi, poate, literatură a realităţii, vorbesc, ele însele, despre o perioadă infernală a vieţii lui Adrian Păunescu, o perioadă pe care a trăit-o, avându-mă, permanent, de-a dreapta sa"
Andrei Păunescu
25 februarie 1987
Dreptul la ignoranţă
Îl însoţesc pe A.P. la Teatrul Mic. Dinu Săraru l-a invitat, insistent, să continue discuţia începută nu demult. A.P. este, în continuare, de părere că Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu şi ceilalţi critici au dreptul să-şi aleagă singuri lucrările pe care să le analizeze, iar dacă se va dovedi că ei practică discriminarea şi nu sunt obiectivi, prestigiul lor va avea de suferit. Pe drum, lângă Ateneu, ne opreşte fostul membru al Cenaclului, Mircea Boian. De numele acestui tânăr se leagă împrejurarea că el a fost interpretul marelui cântec popular "Hai să-ntindem hora mare", redescoperit şi relansat de A.P. la emisiunile de televiziune din perioada 1977-1981. Prea multe n-au fost de vorbit, dar dialogul s-a încheiat amuzant. Mircea Boian a zis: Îmi pare bine că v-am văzut, vă salut şi îi transmit lui Puiu salutările dumneavoastră când ajung la Sighişoara."
A.P. l-a întrerupt: "Nu-i transmite nici un fel de salutări". "Şi atunci, ce să-i transmit lui Puiu?" "Nimic." Nu că A.P. ar avea ceva cu Puiu Ivaniţchi, venerabilul folkist din prima etapă a Cenaclului. Dar prostul obicei de a subînţelege mesaje inexistente sau de a afirma lucruri evidente tuturor este în plină dezvoltare. Sunt oameni serioşi, care te întâlnesc şi îţi spun "Ce faci, ai venit?" sau te văd, la orele dimineţii, pe stradă, şi îţi spun "Hai noroc, noroc, te-ai trezit?". Sunt oameni disperaţi care, fiind întrebaţi ce mai fac, răspund "bine", deşi le vine să îşi ia câmpii. Sunt părinţi, în toată firea, care, după ce copilul termină şi ultima îmbucătură din
