Deşi premierul britanic şi cancelarul german fac parte din „lumi“ diferite, interesele şi strategiile diferite pot contribui la unitatea europeană.
Mass-media a întreţinut speranţa că întâlnirea Merkel-Cameron (18 noiembrie 2011) ar fi adus unele răspunsuri şi câteva soluţii pentru criza datoriilor, incertitudinile pieţelor şi chiar unitatea europeană. Mizele erau, aşadar, foarte mari, iar actorii sunt jucători redutabili pe scena europeană şi internaţională. În plus, se crease percepţia unei atmosfere tensionate care trimitea spre cadrul relaţional din viitorul Consiliu European (9 decembrie 2011), când ar urma să fie expuse concluzii la temele enunţate, inclusiv o posibilă opţiune de modificare a Tratatului de la Lisabona. Cu astfel de ingrediente contextuale, aşteptările faţă de dialogul bilateral germano-britanic nu puteau fi decât ridicate.
În realitate s-au întâlnit doi lideri europeni care, deşi aparţin grupării politice conservatoare, fac parte din „lumi" foarte diferite. Deşi fiecare anunţa că doreşte „unitatea europeană", înţelesul acesteia este altfel la unul şi la celălalt. Premierul britanic vede Uniunea Europeană mai degrabă ca pe o reţea flexibilă şi „nu ca un bloc rigid", spunând deschis că interesul Marii Britanii este de natură comercială pentru piaţa unică europeană.
Cancelarul german tocmai a anunţat că doreşte „mai multă Europă", adică o intensificare a integrării economice şi politice, ceea ce înseamnă atât uniune economică-monetară-financiară, cât şi uniune politică. Prin intervenţiile sale publice, Cameron dovedeşte că păstrează opţiunea insulară pentru calea funcţionalist-acţională, orientată prioritar spre obiective pragmatice. În schimb, Merkel crede că e nevoie de o abordare normativ-evoluţionară, prin acumulări „pas-cu-pas" şi codificarea acestora în tratate, conform unei viziuni pe termen mediu şi lung.
