Certuri, răfuieli, arestări. Cam la atât se reduce peisajul public din România. Acestea sunt întâmplările, acestea sunt temele. Deşi între timp se petrec şi lucruri de interes, noi ne bulucim ca hipnotizaţi la troaca de vulgarităţi pompate în ritm infernal prin posturile de televiziune, internet şi ziare. Sursa: EVZ

Ne dăm de ceasul morţii să ne otrăvim, tragem cu voluptate pe nas praful pestilenţial al vieţii politice şi ne holbăm transfiguraţi la spectacolul propriei decăderi, de parc-am fi o naţiune de aurolaci. Mă simt parte a acestei necontenite murdăriri şi mă întreb cât timp voi continua să mărşăluiesc abulic în această derivă autoanihilantă. Las’ că scrisul meu la gazetă are şi ceva schizofrenic, pentru că el nu reprezintă nici măcar a cincizecea parte din lucrurile pe care le fac, gândesc, scriu într-o săptămână. Cititor de ziare nu sunt, la televizor mai uit din an în paşte. Informaţiile pentru articole mi le iau de la oamenii apropiaţi — unii dintre ei victime perfecte ale intoxicării cu aşa-zise "breaking-news"-uri, talk-show-uri şi buletine de ştiri care nu te informează, ci te înspăimântă. La ce bun să mă sinucid şi eu?!

Visez la un moment când vom avea o revistă de tip Vanity Fair ori The New Yorker care să se vândă într-un milion de exemplare. Nu idealizez genul acesta de publicaţii pentru cititorul mediu, deşi el rămâne, în condiţiile analfabetismului galopant de la noi, un ideal de neatins. E suficient să parcurgi câteva numere pentru a vedea ce înseamnă profesionismul de presă. Am prieteni americani de bună calitate intelectuală care-şi iau informaţiile, îşi cumpără cărţile ori văd filmele şi piesele de teatru în funcţie de recomandările făcute de astfel de reviste. O cronică inteligentă la o premieră de operă, un fragment consistent dintr-o carte în curs de publicare, fotografia câtorva tablouri dintr-o expoziţie sunt tot at