Un culoar de spital. Miros puternic de clor şi de medicamente, un amestec absurd de viaţă şi de moarte. Voci şoptite, paşi ezitanţi, târându-şi speranţa dintr-un capăt în altul al holului lung, simbol atât de fragil al celor două lumi decisive. Oamenii aşteaptă veşti, "nu vă supăraţi, aţi văzut cumva ce se întâmplă cu doamna de la patul doi?", toţi ar vrea să afle noutăţi despre rudele încercate de soartă, dar nu e vreme de aşa ceva, boala nu are timp de amănunte, e spital, e pericol, e clipă de cumpănă.

Un bătrânel face naveta în fiecare zi ca să stea cu soţia lui, care se află în stare gravă. L-am văzut câteva zile la rând, cu spatele îndoit de timp, cu ochii disperaţi şi cu iluzia că-şi va lua acasă bătrânica. Nu s-a mai putut face nimic. Într-o noapte, când noi, cei sănătoşi, ne refăceam forţele, bătrânica a plecat departe. Soţul nu mai face naveta, nu l-am mai văzut de atunci, probabil încearcă să se resemneze în faţa unei singurătăţi definitive. Terapia intensivă ne uneşte pe toţi, e punctul comun pe care nu l-a dorit nimeni. Aparatele care supraveghează semnele vitale fac zgomot, uneori mă sperie şi-mi aduc aminte de alt noiembrie îngrozitor, mă uit în jur, mai e cineva lângă mine, e doamna care aşteaptă să-şi vadă cumnata, e obosită şi dânsa, se vede că nu mai poate sta mult în picioare.

Trec medicii prin faţa noastră. E aproape seară şi dânşii sunt la datorie. Cu fruntea sus, după operaţii complicate, sunt tot acolo, se face vizita, trebuie să-şi supravegheze pacienţii, sunt atât de dăruiţi meseriei lor, încât încep să am încredere că toţi cei de la post-operator vor scăpa cu bine din această încercare grea. Probabil că spitalul este singurul loc unde avem timp să ne uităm în ochii celorlalţi. E ciudat, dar după o zi, două, de veghe la uşa rudelor noastre, aproape că suntem prieteni, ne ştim poveştile, ne împărtăşim diagnosticul, fa