Evul Mediu a cunoscut o înflorire spectaculoasă a așezămintelor monastice. Acest entuziasm monahal n-a fost însă însoțit și de respectarea de către călugări - și călugărițe - a dogmelor cu privire la viața privată, sau mai bine zis la ignorarea aspectelor ce țin de viața privată pentru a se dedica în totalitate credinței. Scandaluri sexuale în interiorul mănăstirilor izbucneau în tot Occidentul medieval.
După cucerirea normandă a Angliei, scandalurile amoroase din rândul clericilor, presupuși celibatari, au devenit o problemă foarte serioasă. Autoritățile bisericești și credincioșii se plângeau de mult timp de lipsa castității din rândul preoților și de căsătoriile acestora. Drept răspuns, episcopii au început să colaboreze pentru a găsi o metodă de a face față clerului "rătăcitor".
Au fost date instrucțuni pentru a preveni ca preoții să intre în contact cu femei, căsătoriile dintre clerici și laici au fost interzise, iar celibatul urmărit cu strictețe. Se părea că dragostea trebuia suprimată, cel puțin în rândul celor promiși Domnului.
Însă poveștile cu cimitirele mănăstirilor pline cu oase de copii se răspândeau în afara zidurilor enclavelor monastice. Se presupune că atunci când călugărițele rămâneau însărcinate copiii erau uciși la naștere.
Vezi cum se desfăşurau petrecerile nocturne în mănăstire
Din moment ce așezămintele religioase pentru femei și cele pentru bărbați erau construite uneori pe același teren, călugării și călugărițele intrau deseori în contact. Înante de venirea Normanzilor, aceste așezăminte duble erau foarte populare, iar bărbații și femeile dedicați vieții religioase nu trăiau separați.
Cu timpul însă, biserica a început să-și pună întrebări cu privire la aspectul practic al mănăstirilor alăturate. Natura legăturilor dintre călugării de ambele sexe este exemplificată de un caz care a ieșit la iveală în 1142.
