Sportul a furnizat, la finalul săptămânii trecute, mai multe teme care au supradozat vitaminizarea dezbaterilor publice şi, implicit, a audienţelor în media. Fleica cea consistentă a venit însă dinspre ANST. Adică ce mai naţională şi cea mai autoritate administrativă din sportul românesc. Specialiştii din subordinea Doinei Melinte, constituiţi într-o comisie, şi ea tot de specialitate, au chinuit nişte sugestii de modificare a legii sportului. Una dintre sugestiile propuse de bugetarii partinici, în frunte cu secretarul de (mult) stat Ştefan Cristian Săndulache, se referea la stabilirea pragului minim de vârstă (30 de ani) de la care realizatorii unor mari performanţe sportive pot primi renta viageră. Stabilirea respectivului prag de vârstă, prag de vârstă acceptat tacit de majoritatea sportivilor, a tulburat apele la lotul naţional de gimnastică feminină. Ramură sportivă în care performanţa, marea performanţă, se realizează, în general, la vârsta copilăriei. Concret, sportivele care beneficiau de rentă, în virtutea vechii legi, intenţionau să se retragă pentru a nu pierde un drept deja câştigat. Iar sportivele care intenţionau să se retragă – Cătălina Ponor şi Sandra Izbaşa – erau tocmai cele creditate cu şansa de a obţine noi medalii la apropiata Olimpiadă de la Londra.
Comitetul Olimpic şi Sportiv Român a reacţionat concret, cerând ANST să modifice proiectul în sensul exceptării gimnastelor de la regulă. Reacţia oficială a COR, poate eficientă, dar stearpă în spectaculozitatea ei, a fost însoţită însă de spectacolul unor reacţii emoţionale exhibate cu mare aplomb. Dezbaterile tematice au plutit în sosul unei exagerate responsabilităţi, revoltă cât cuprinde şi maximă angajare patriotică. Rentierii partinici ai ANST, striviţi în personalitatea lor de înalţi demnitari, au decontat incompetenţa prin scuz
