Socialistul spaniol Jose Luis Rodriguez Zapatero a devenit al şaselea şef de guvern european măturat de criza datoriilor, după colegii si de suferinţă din Islanda, Irlanda, Portugalia, Grecia şi Italia. Aşadar, printre victume, două guverne de dreapta, în Islanda şi Italia ( ultimul, cu o componentă puternică de extremă dreapta), unul centrist, în Irlanda şi trei guverne socialiste. Dar între socialistul Zapatero şi cealaltă victimă recentă, premierul elen Georgios Papandreu, există diferenţe notabile. Nu doar pentru că grecul a demisionat iar spaniolul a declarat forfait la alegerile de duminică.
Premierul grec a fost o voce distinctă a socialismului european, susţinut puternic de familia sa politică. Nu întâmplător, programul alternativ anti-criză al socialiştilor europeni a fost lansat, în martie, într-o capital a Greciei răscolită de manifestaţii şi se numeşte chiar “Declaraţia de la Atena”.
În timp ce mesajul dinspre Grecia era “Ne recunoaştem boala, dar tratamentul prescis de voi nu e bun” ( aşa cum afirma recent un diplomat elen), Zapatero s-a ţinut relativ departe de abordările ideologice. Ba chiar a adoptat măsuri dintre cele hulite de social-democraţia europeană.
A operat reduceri masive de cheltuieli bugetare, a recurs la concedieri în sectorul public, a închis porţile pe piaţa muncii pentru imigranţii români. Mai mult, în bună înţelegere cu popularii din opoziţie, a introdus în Constituţie, “regula de aur” , limitând deficitul până la 0,40% din PIB din 2018. Este adevărat, a crescut şi taxele, mai ales cele pe bogăţie.
În timp ce Papandreu “nu făcea ce trebuie”, culminând cu celebra idee a referendumului, Zapatero “făcea ce trebuie”.
Aceasta i-a adus elogii în publicaţii precum “Financial Times”, dar tot i-a scutit pe socialiştii spanioli de o înfrângere istorică în alegeri. Şi nici nu a transformat Spania în altceva de
