Recunosc, m-am simţit cam prost când am citit afirmaţia fostului primar al Clujului că „pentru 50 de mii nu mă dau jos din pat...". În general, oamenii se dau jos din pat pentru că s-a terminat noaptea, somnul, trebuie să meargă la treabă. Unii, ca acel cetăţean de la Cluj, mai rămân în pat până le vine o sumă convenabilă, adică minimum 100 de mii. De euro. Vă daţi seama cât primea cetăţeanul primar dacă totuşi se va fi dat jos din pat în fiecare zi, ca să meargă la primărie? Ca să se ducă într-un birou pe uşa căruia scria „Aici nu se ia mită".

Păi, nici nu se lua. Acolo. Ci la firma nevestei. Ştiu că pentru cetăţeanul primar Apostu povestea cu cele 50 de mii era o figură de stil. Dar ea nu e decât fumul care nu iese dacă vreun foc nu mocneşte undeva. Motivarea arestării preventive pare, cum se spune astăzi, beton. Nu m-aş mira însă dacă peste un timp anume, câteva luni, un an, betonul ăsta se va face praf sau măcar nisip şi cetăţeanul Apostu de la Cluj va ieşi basma curată, ba inclusiv cea a dnei Apostu va fi curăţată, fireşte, tot de instanţă, în ciuda acestor probe ce par irefutabile astăzi. Şi n-ar fi primul caz. E drept, n-ar fi, nici invers, primul caz de primar condamnat la puşcărie pentru mită din România.

Multă lume se întreabă de ce-or fi oamenii ăştia atât de lacomi, pentru că ei nu sunt în situaţia de a muri de foame dacă nu iau mită 100 de mii de euro, ca să-şi asigure, o zi-două, hrana lor şi a copiilor lor. Tot lăcomia, de data asta organizată, a fost aceea care a dus băncile americane şi după ele mai tot sistemul bancar mondial la crahul din 2008.

Cineva îmi povestea mai demult, pe când la noi se făceau, explicabil, rezerve de mâncare prin congelatoare şi cămări, că a cunoscut în Germania de Vest de-atunci un cetăţean liber care avea acasă o cameră frigorifică plină cu porci întregi congelaţi. Omul trăise războiul şi foametea şi nu