Cercetările din ultimele decenii au devenit tot mai interesate în a considera monumentele de cult medievale ca ansambluri coerente şi semnificative integrând arhitectură, „decor“, ritual şi public, iar nu numai ca obiecte cu un design specific, destinate a fi aşezate undeva într-o simplă evoluţie a formelor care merge de la Romanic spre Renaştere. Arhitectura edificiilor de cult medievale este astfel mai degrabă vizualizată ca o matrice de spaţiu sacral şi de acţiune liturgică şi devoţională, fiindcă biserica dezbrăcată de ritual este asemeni unui înveliş de piatră ascunzând un misterios spaţiu vid, o operă supusă unor abstracte exerciţii stilistice. În încercarea de a „reumple“ acest spaţiu golit de conţinut prin analiza exclusiv formală, cercetările recente au adus contribuţii substanţiale la cunoaşterea bisericii medievale în toate dimensiunile ei originare. Pe de o parte, s-a arătat o atenţie sporită reconstituirii designului interior, a partiului, componentelor, pragurilor şi barierelor, a „mobilierului“ fix sau mobil care grevau aranjamentul edificiilor şi care în timp au fost de multe ori rearanjate sau înlăturate. Aceste elemente (portaluri, altare, capele, lettner, amvon, cancelli etc.) ofereau cadrul în care se petrecea ritualul specific unei biserici sau alteia. Pe de altă parte, s-a încercat reintegrarea imaginilor şi a reprezentărilor în acest cadru. Pe lângă imaginile „fixe“ (pictura murală) care nu au părăsit niciodată biserica (deşi adesea au fost disimulate sau transformate), s-a căutat reamplasarea la locul iniţial a imaginilor de altar, a epitafurilor şi vitraliilor, a blazoanelor şi pietrelor de mormânt, adesea devenite simple obiecte de muzeu.

Multe dintre aceste obiecte şi imagini jucau în cadrul eclesiei un rol pregnant comemorativ, menţinând vie amintirea celui care l-a dăruit. În fine, alte studii au progresat în reconstituirea ri