Legea asistenţei sociale a trecut de Camera Deputaţilor. Amănunte, aici. Ar fi bine să ne amintim implicaţiile acestei descentralizări a ajutorului social. O voi face invocînd articolele unor oameni care cunosc problema în profunzime.

Cea mai avizată părere am citit-o de la un fost ministru al muncii, în guvern PSD, Elena Dumitru. Avantajele legii ar fi unele clarificări de ordin tehnic care erau de mult timp necesare. Problema apare atunci cînd ajungem la abordarea politică:

Modificările de ordin tehnic sunt relativ corecte şi bune. Se definesc mai bine, pe baza experienţei administrative acumulate în 10 ani, instituţiile implicate în proiectarea, administrarea şi controlul sistemului de asistenţă socială. Se clarifică implicarea furnizorilor de servicii sociale şi se lărgesc posibilităţile cooperării între mai multe autorităţi publice şi entităţi private în scopul dezvoltării de servicii sociale complexe. De asemenea, se introduce formularul unic pe baza căruia se constată nevoile de asistenţă socială ale solicitantului. Nu opţiunile tehnice sunt problematice, opţiunile politice, de alocare a resurselor şi de recunoaştere a problemelor sociale sunt inacceptabile. Este o lege profund impregnată cu ideologie neoconservatoare şi neeuropeană în esenţa sa. În Europa, de peste un secol, se consideră că statul are responsabilităţi directe în combaterea sărăciei şi le exercită fie direct şi uniform, fie respectând principiul subsidiarităţii. Dar subsidiaritate înseamnă, în fond, angajarea statului să acorde sprijinul său în rezolvarea problemelor pentru care comunităţile şi familiile nu pot angaja suficiente resurse.

Săracii primesc lovitura grea, spune Dumitru:

Legea propusă de Guvern nu oferă garanţii că prin prestaţiile sociale se vizează reducerea ratei sărăciei (ba, prin unele condiţii nou introduse, legea impune beneficiarilor să fie şi să r