„Primăvara arabă” izbucnită în urmă cu un an în Tunisia a fost o veritabilă accelerare a istoriei în mai multe ţări din nordul Africii şi chiar din regiunea Golfului, dar nu se poate vorbi încă de o veritabilă revoluţie în această parte a lumii. În unele dintre aceste ţări orizontul apare atât de întunecat, încât putem spune că primăvara s-a transformat în toamnă. Cei care s-au grăbit să compare, la începutul acestui an, mişcările din lumea arabă cu prăbuşirea comunismului în Europa de Răsărit în 1989, s-au bazat mai mult pe sentimentele lor generoase decât pe analiza realităţii.

Matei Vişniec:

În Europa Răsăriteană, popoarele care scăpau de comunism optau concomitent pentru un model clar de democraţie. În toate aceste ţări fuseseră deja înfăptuite de mult şi alte revoluţii esenţiale, cum ar fi cea legată de separarea puterii terestre de cea divină.

Popoarele frustrate din lumea arabă s-au trezit însă, imediat după căderea unor dictatori precum Ben Ali, Hosni Mubarak sau Muammar Gaddafi, în fata unor şantiere enorme, obligate să-şi asume nu numai opţiuni legate de tipul de societate care urma să fie construit, ci şi în faţa unor opţiuni de ordin cultural, social, moral.

Egiptul, între armată şi islamiştii radicali

Egiptul a devenit în prezent un exemplu dramatic de ţară frustrată, în care mai multe forţe au intrat într-un conflict deschis. Pe de o parte, îi avem pe tinerii revoluţionari şi pe toţi cei care au sperat într-o reală schimbare de regim şi în adoptarea unui model occidental de democraţie. Pe de altă parte, avem însă două forţe perfect organizate, armata şi islamiştii, pentru care democraţia este un coşmar, o ameninţare, chiar un lucru de neînţeles, un adevărat dezastru...

Din 1953, de la căderea monarhiei în Egipt, toţi preşedinţii ţării, patru la număr, au fost militari. În Egipt, armata nu este doar un corp socia