Simigeriile, realizarea de top a guvernului Boc, echilibrează tăierile. E singura afacere despre care n-auzi că merge prost. În clasamentul sărăciei, fără covrigi, am coborî după Togo, între Burundi şi Zimbabwe.
Înainte de covrigi, a fost Eugenia. Contemporană cu rafturile pline de macaroane, mentosan şi compoturi. Dimineaţa la 5, unii prindeau iaurt la borcănaşe. Cine avea pile apuca delicatesele din locaţiile cooperaţiei lui Niculescu Mizil – puntea de flori dintre România şi Europa: ness, cremă de ras Gillette, limona din Grecia, Rexona, flori vopsite în Olanda, Kent, coniac şi ţigări albaneze.
Eugenia era o combinaţie de doi biscuiţi făinoşi solidarizaţi cu o cremă cafenie. Invadase şcolile, facultăţile, spitalele, primăriile, grădiniţele... Populaţia, de la tractorişti la academicieni, era purtătoare de Eugenia: în buzunare, hăinuţe, trăistuţe, genţi diplomat. Concursurile miss Eugenia încheiau fericit Festivalul Cântarea României. Revoluţia a descătuşat energiile. Copiii copiilor care se hrăneau raţional cu Eugenia sunt părinţii celor care, în capitalism, se hrănesc cu covrigi.
Băgăm covrigi în noi în neştire, la serviciu, pe stradă, în mijloacele RATB, în metrou, înainte şi după bac. Consumatorii de covrigi îngroaşă trunchiul viguros al României din sondaje – elevi, studenţi, profesori, muncitori, ţărani, funcţionari, şomeri, restructuraţi, medici care şi-au depus actele. Pe de altă parte, simigeriile echilibrează tăierile guvernului Boc. Cu şaişpe mii de euro, un spaţiu de 24 de metri pătraţi, la o chirie de 400 de euro pe lună, eşti producător. Un ins vine pe net cu cifre senzaţionale: „Am cinci oameni, scoatem 1.500 de covrigi pe zi, timp de 30 de zile, la 1 leu bucata... asta face 45 de mii... din ăştia cel puţin 25 la sută sunt profit”.
În treaba asta Guvernul nu dă nimic şi iese în câştig. Cu ochii pe tot ce mi