În Europa şi în afara ei predomină un sentiment. Frica a ieşit din cotloanele şi subteranele în care se ascunsese în epoca în care occidentul părea să fie invulnerabil şi a pătruns până în cele mai superbe cancelarii. Zonele care păreau mai presus de orice teamă şi angoasă au devenit bastioane ale fricii.

Pe moment, România se teme de "Olanda şi de extremiştii" ei. Iar Olanda e alarmată de acutizarea crizei euro. Mai toţi europenii au motive să le împărtăşească starea de spirit alarmată.

Pentru Manuel Durrao Barroso şi Comisia Europeană, ca şi pentru multe ţări mici şi mijlocii ale Uniunii Europene, lupul cel rău nu poartă doar chipul crizei datoriilor, ci şi pe al purceluşilor care-şi arogă, pe drept sau pe nedrept, rolul de vioară întâi în Europa, respectiv Franţa şi Germania.

Pentru francezi, Germania e purceluşul cel prudent. Sarkozy a elogiat de curând Berlinul, recomandându-le compatrioţilor săi să facă totul pentru a urma exemplul rigorii şi austerităţii nemţeşti. Oricât de oportune şi întemeiate, sfaturile sale n-au făcut decât să amplifice teama francezilor.

La Paris mulţi au oroare nu doar de lupul cel rău, îmbrăcat în haina agenţiilor de rating ale detestaţilor anglo-saxoni, ci şi de „Merkozy”, în speţă de Angela Merkel, cancelara pe care, eronat, o percep ca fiind nu doar de fier ci şi adevărata stăpână a lui „Sarko” şi a hexagonului.

Arogantă de când se ştie, elita franceză arată cu degetul spre Volker Kauder, mâna dreaptă a lui Merkel în Uniunea Creştin-Democrată.

Oripilându-i pe vecinii Germaniei de la est şi vest, Kauder îndrăznise recent să afirme că „Europa a început să vorbească nemţeşte”. Îngâmfatele sale bătăi cu pumnii în piept nu s-au dovedit de bun augur. Câteva zile mai târziu pieţele budau obligaţiunile germane şocându-i pe compatrioţii demnitarului din CDU. @