Patrimoniul cultural al României este foarte departe de a fi valorificat la întregul său potenţial şi aceasta este o constatare aproape tehnică. Acest patrimoniu, în special cel medieval, este unul multicultural, iar multiculturalismul proiectat în istorie trezeşte şi astăzi, în mod surprinzător, spaime atavice şi sentimente de insecuritate.

Spăimoşi, chiar şi specialiştii care răspund de acesta preferă să evite problemele care pot apărea ca rezultat al promovării unor bunuri mai puţin neaoş româneşti sau să le treacă sub tăcere. O parte a bunurilor de patrimoniu din instituţiile de profil din România au beneficiat doar de o prelucrare ştiinţifică primară, existând prea puţine proiecte care să încerce să privească lucrurile în ansamblu. Unul dintre ultimele proiecte de anvergură naţională a fost, probabil, acela realizat la începutul anilor 1970, în perioada premergătoare constituirii Muzeului Naţional de Istorie a României, când statul comunist a făcut o razie la scară naţională pentru a aduna într-o singură instituţie tot ce avea (sau se credea că are) mai valoros patrimoniul muzeal al României.

A fost o operaţiune de o anumită anvergură şi este o temă de meditaţie pentru noi, cei de astăzi, ce anume ar trebui făcut acum cu acest patrimoniu şi în ce fel ar trebui să funcţioneze relaţia actualilor administratori ai acestuia cu fostele instituţii deţinătoare. O temă de analiză serioasă şi responsabilă, o dezbatere bazată pe argumente, în care ar fi de preferat să se evite atât meschinăriile provincialiste, cât şi ifosele şi istericalele „capitaliste“.

Oricum ar fi, însă, anvergura, graba şi autoritarismul cu care s-a realizat această acţiune de strângere cu japca a bunurilor de patrimoniu nu a garantat succesul total al operaţiunii, pentru că a existat o rezistenţă şi din partea instituţiilor din teritoriu, care, din fericire, au reuşit să mai