Situaţia din Italia a captat atenţia (nedorită) a pieţelor financiare în ultima săptămână şi a condus la demisia premierului Silvio Berlusconi, urmată de instalarea tehnocratului Mario Monti (fost comisar european pentru piaţa internă şi concurenţă). Mai problematic, costurile ridicate solicitate de investitori pentru refinanţarea datoriei publice au atins niveluri într-adevăr nesustenabile, care adaugă miliarde de euro la serviciul datoriei publice. Niveluri similare ale dobânzilor au forţat Grecia, Irlanda şi Portugalia să solicite asistenţa UE şi FMI, de unde se trage concluzia nevoii unui demers similar al Romei, cu toate implicaţiile aferente pentru zona euro şi chiar economia globală.
Într-adevăr, situaţia generală din Europa este complicată de înrăutăţirea perspectivelor de creştere, în ciuda evoluţiei pozitive din trimestrul III. Au fost înregistrate efecte de contagiune inclusiv în cazul unor state precum Olanda şi Finlanda.
Dar să nu ne grăbim cu pesimismul. Vorbind despre Italia, această ţară nu stă deloc aşa de rău precum o arată “evaluările” pieţelor.
Într-adevăr datoria publică totală este ridicată – 120% din PIB, adică circa 1,9 mld. euro, din care 200 mld. are nevoie de refinanţare până în aprilie 2012. Dar aceasta este deţinută într-o proporţie importantă la nivel intern, de instituţii bancare italiene. Mai mult, gospodăriile din peninsulă deţin active financiare nete de aproape 3 mld. euro. Aşadar, Italia are o capacitatea net superioară de a rezista pieţelor pe termen scurt datorită resurselor interne, comparativ cu Grecia, Portugalia, Irlanda, Spania şi chiar alte membre ale zonei euro.
Tot la atuuri contabilizăm balanţe comercială şi de cont curent doar uşor deficitare, un stoc de investiţii externe net pozitiv, dar şi o importantă rezervă de aur. Mai mult, Italia are un buget primar relativ echilibrat, deficitul său prov
