Când am citit Caragiale în Ţara Miticilor, textul Ioanei Pârvulescu m-a încântat, dar nu m-a convins deloc. Cât pe-aci – mi-am zis - ca, de dragul apărării şi ilustrării „epocii frumoase“ a lui Carol I, nenea Iancu să fie transformat într-un antimimetic sadea. Cu alte cuvinte, tarele „lumii lui Caragiale“ n-au existat decât în fantezia scriitorului, amplificate „enorm şi monstruos“ de sensibilitatea sa... Că nici autoarea nu s-a lăsat convinsă până la capăt de propria ipoteză o dovedeşte, din plin, recenta-i recidivă editorială. Având la bază o conferinţă expandată până la proporţiile unei cărţi (E foarte greu să scrii româneşte. Presa din vremea lui Caragiale, susţinută pe 27 februarie 2011 la Teatrul Naţional din Bucureşti), Lumea ca ziar... răstoarnă impasul iniţial într-un succes entuziasmant. Cum? Demonstrând strâns că adevăratul model al creatorului Momentelor n-a fost „realitatea socială“ în sine, ci imaginea ei refractată în oglinda deformatoare a presei vremii.
Exploratoare pasionată de periodice vechi, Ioana Pârvulescu nu ezită să-şi dea la iveală „probele“ într-un volum-colaj cuceritor inclusiv ca obiect estetic, plin de fotocopii ale ziarelor şi garnisit cu splendide fotografii vintage, făcând cu ochiul către Le Petit Parisien illustré. E, aici, o subtilă punere în abis, căci modul în care îşi concepe şi realizează investigaţia ilustrează (la propriu şi la figurat) însăşi poetica Momentelor, unde articolele de ziar sunt, de asemenea, folosite ca ready made-uri de un regizor expert...
Ioana Pârvulescu începe, borgesian, prin a-şi pune în abis genealogia familială în „oglinda“ lui Caragiale: aflăm astfel că bunicul ei matern – un dârz medicinist ardelean – l-ar fi cunoscut pe scriitor la una dintre şedinţele Asociaţiei „România Jună“ a studenţilor români din Viena, iar bunicul patern, regăţean expropriat de comunişti, se numea Dumitru (adi