„Războiul“ este prea important pentru a fi lăsat pe mâna „tehnocraţilor“.
Recent, Italia şi Grecia au intrat în zodia tehnocraţiei. Nervozitatea pieţelor, presiunile Bruxellesului, cuplate cu intervenţiile decisive ale CEO-ului eurozonei (Germania) au generat cutremure politice la Atena şi Roma. Efectul a fost similar unui „bailout“ de resurse umane, cât mai aproape de idealul elitelor eurocrate.
Un studiu atent al CV-urilor noilor premieri ne arată că, de fapt, ei nu sunt nici pe departe nişte outsideri inocenţi. Mario Monti, „Super Mario“, supranumit şi „Italianul prusac“, este un tehnician aflat în graţiile Berlinului. A fost comisar european şi, până de curând, consilier al băncii Goldman Sachs. Lucas Papademos, cu un doctorat în economie la MIT, este fost guvernator al Băncii Naţionale a Greciei şi fost vicepreşedinte al Băncii Centrale Europene. Pe scurt, amândoi sunt foşti înalţi demnitari în birocraţia europeană, adică parte din „sistemul care a permis statelor membre să adopte programe sociale la fel de generoase precum cele germane, în absenţa unei productivităţi germane“ (John Hulsman). Oare nu sunt şi ei deformaţi de o filozofie eronată?
Desigur, noua gardă nu a venit cu mâna goală, ci şi cu prescripţiile întregului tratament atent trasate în laboratoarele Bruxellesului. Deocamdată, măsura echivalează cu o operaţie estetică. Este atinsă forma, nu şi fondul. Aşteptarea, însă, este ca aceste guverne de tehnicieni să intre în măruntaiele problemelor, asumându-şi contra cronometru măsurile cele mai nepopulare. Literalmente, cartea de vizită a tehnocraţilor (de la grecescul tekhne însemnând aptitudine şi kratos însemnând putere) se prezintă ca fiind „cei care rezolvă problemele“ guvernând în virtutea expertizei şi aflându-se deasupra interesului partizan. Calculul rece, în acord cu adevărul statisticilor economice, lipsit de influenţa c
