Atunci când am cartografiat aria tematică a cercetării pe care doream să o construim în cadrul proiectului Academiei Române, am avut în minte două lentile, corespunzând la două seturi foarte diferite de probleme care privesc studiile literare româneşti actuale. Pe de o parte, voiam ca echipa de cercetători constituită cu suportul acestui proiect (pe care, între timp, după ani de pregătire a „lansării“ lui, urmate de luni de „pas în doi“ cu birocraţia administrativă a derulării sale propriu-zise, am ajuns să îl numim, tandru şi simplu, „61104“, deşi îi imaginasem cu totul alte nume, mai spectaculoase şi mai... literare) să propună peisajului filologic local un alt mod de a concepe istoria ideilor literare: mai puţin deschis către nespecialişti, poate, dar mai uşor accesibil specialiştilor străini ai domeniului – mai deschis, aşadar, unui dialog european de înaltă ţinută academică.

Cultura noastră, când este vorba despre „a studia literatura“, se vădeşte însă mai mereu excepţională, dintotdeauna artistă şi nevindecată de ideile care i-au făurit juneţea primei modernităţi: elogiul cantităţii („scrieţi, băieţi...“), narcisismul artist (dacă e ştiinţă, apoi trebuie neapărat să fie „inefabilă“, iar sinteza ei – „epică“), lamento-ul unui autotelism în fond liniştitor (... scriem într-o limbă necunoscută Occidentului, care nu ne ştie, nu ne vrea şi nu ne înţelege) şi alte atitudini din aceeaşi colecţie seculară. Simptomatologia ei va trebui cândva discutată. Dar noi voiam, deocamdată, să facem studii literare altfel: să părăsim această paradigmă „în grup“, cu un mic zvâcnet demonstrativ al gestului comun. Să vedem dacă se poate şi altfel – deocamdată, la jumătatea parcursului (secvenţa de studii literare a intrat cel mai târziu în derularea lui 61104), semnele sunt bune: scriem şi vorbim aceeaşi limbă cu institute academice europene de profil, deşi ne ocupăm de o