Multe ticăloşii, prostii ori crime îşi au justificări meşteşugite! Depinde numai de noi să (nu) muşcăm mărul otrăvit!

În tinereţe, pe când hălăduiam cu poetul Traian T. Coşovei, vânând gloria şi poezia, acesta avea obiceiul să ne citească din capodopera-i de cinci pagini, parodia „Barcasul Medusei", unde, cu talent fabulos, îşi încondeia şi prietenii, dar şi duşmanii. Cea mai hazlie parte era cea în care îi descria pe tinerii propagandişti ai facultăţii. Privind cu nesaţ către stăpânire, erau aidoma unor potăi hămesite, în aşteptarea stăpânului. Iar când stăpânul (sau stăpânirea) binevoia să le ofere preţioasele indicaţii, brusc, lătrăii se binedispuneau. De parcă ar fi stat până atunci în adormire, de parcă creierul lor n-ar fi fost altceva decât o mlaştină împuţită, de parcă viaţa n-ar fi fost decât un surogat, ca prin minune, roşul le revenea în obraji, limba li se dezlega...

Erau din nou oameni, aveau un scop în viaţă. Aşa cum arunci băţul unui câine, de sute, de mii de ori, fără să se plictisească. Ce surpriză să descopăr această mentalitate reşapată şi vândută de nouă în lumea noastră! Ce emoţie să te şocheze avântul ideologic, dimpreună cu obedienţa unsuroasă, îngemănate în slujba unui stăpân! Şi ce satisfacţie enormă şi monstruoasă să linguşeşti ca şi cum te-ai fi născut a doua oară, cu limba afară, umedă, pofticioasă, fremătătoare... Voi fi întrebat: „Bine, dar cum deosebim o admiraţie sinceră, o afinitate organică de o mascaradă?"

Simplu. Lingăul îşi însuşeşte argumentele stăpânului fără crâcnire. El nu are niciodată nimic de reproşat mai-marilor. Mai mult, niciodată, până în clipa în care i s-a dat osul de ros, nu i-a trecut prin minte tema zilei. Mai ţineţi minte sintagmele cu „moguli" sau „tonomate"? Ei bine, de-a doua zi, pâlcuri de lingăi şi loaze fără de ruşine au împânzit netul şi televiziunile repetând papagaliceşte expresiile nefe