Nu toţi demnitarii comunişti erau nişte troglodiţi. Nu toţi purtau ochelari de cal ideologici, cei mai mulţi erau însă nişte oportunişti venali.
Cum se poate explica adeziunea aparent pasională a unor Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Dumitru Popescu sau Ştefan Andrei la un sistem evident barbar? Intelectual marxist de modă veche, Ion Gheorghe Maurer nu a fost niciodată un om al aparatului. Activiştii îl stimau, ori pretindeau că îl stimează, dar simţeau imediat că fac parte din regnuri diferite. Gândeau diferit, vorbeau diferit, aş spune chiar că respirau diferit. Priviţi jurnalele de film din epocă şi veţi vedea că până şi modul de a aplauda al lui Maurer diferea de acela al tovarăşilor de Comitet Executiv. Despre ce ideologie să vorbeşti cu Bobu, Postelnicu, Dăscălescu sau Lina Ciobanu? Chiar un Verdeţ sau Pană nu puteau ieşi din corsetul unei sufocante limbi de lemn. Pierdut în aburii unui alcoolism somnambulic, un Gogu Rădulescu renunţase de multă vreme să-şi mai amintească de propria demnitate.
M-am întrebat adeseori ce-a căutat Maurer, în anii clandestinităţii, în Partidul Comunist din România? Ce putea avea comun distinsul avocat cu proletarii fanatici gen Dej, Moghioroş şi Apostol ori cu croitoresele de provincie gen Ghizela Vass ori Marta Cziko, cea care avea să devină atotputernica soţie a lui Alexandru Drăghici? Cum a putut nu numai tolera, dar chiar si încuraja egocentrismul vindicativ şi anti-intelectualismul visceral al lui Gheorghiu-Dej? Bun causeur, caustic, cultivat, hedonist, Maurer se bucura de plăcerile vieţii. Murea de plictiseală la plenare, căsca ostentativ, adormea cât mai vizibil cu putinţă. Nu frecventa cercurile din nomenklatură, prefera compania lui Ion Ţiriac. Fiul său, Jean, fugit în Germania în ianuarie 1989, povestea într-un interviu din 2005 că tatăl său avea o colecţie de 32 de puşti de vânătoare, dintre care una pr
