La un an de la prima revoltă în lumea arabă, tranziţia spre democraţie este departe de a fi asigurată. În Egipt, protestele sunt tot mai violente, în Siria, regimul lui Bashar al-Assad sfidează Liga Arabă şi Occidentul, continuând reprimarea violentă a opozanţilor.
În Libia, formarea noilor instituţii scoate la iveală disensiuni în sânul liderilor rebelilor. Doar în Tunisia, lucrurile par mai aşezate după alegerile parlamentare. A început formarea unei coaliţii de guvernare.
La Cairo, mii de egipteni au ocupat şi ieri Piaţa Tahrir cerând plecarea cât mai rapidă a militarilor care conduc ţara, în pofida promisiunii mareşalului Hussein Tantaui de a preda puterea unui preşedinte ce urmează să fie ales la mijlocul anului 2012. Absenţa unui lider şi a unei coordonări în tabăra tinerilor revoluţionari îi face vulnerabili în a-şi impune cerinţele în faţa celor două forţe perfect organizate: Armata şi Fraţii Musulmani.
Egipt: Singura soluţie, încă o revoluţie
Manifestanţii au ieşit cu aceleaşi pancarte de la începutul anului, pe care sunt scrise cuvintele „Irhal!" („cară-te!") şi „Libertate". Iniţial, îndemnul „cară-te" era adresat preşedintelui Hosni Mubarak, acum el este destinat mareşalului Tantaui, care a fost ministru al Apărării timp de 20 de ani sub Hosni Mubarak. Egiptul este un exemplu pentru ceea ce s-a ales „primăvara arabă": confruntări între diverse forţe. Pe de o parte, sunt tinerii care au sperat într-un regim democratic de tip occidental, şi pe de altă parte, forţe bine organizate, cum sunt Armata şi Fraţii Musulmani, care nu văd cu ochi buni democraţia de acest tip.
Politologul Iosif Bahout susţine că ţara se îndreaptă spre o situaţie revoluţionară nouă, cu o armată care încearcă să restabilească regulile vechiului regim. „Acest lucru confirmă faptul că prăbuşirea lui Mubarak a fost mai mult o lovitură de stat decât o revoluţie.
