În fotbalul românesc întălnim din ce în ce mai multe personaje care se declară stelişti, dinamovişti, rapidişti sau olteni de mici. Aerul sportului rege este supra poluat cu astfel de fraze, iar respirarea acestuia ne face să fim din ce în ce mai sceptici în ceea ce priveşte sinceritatea din ziua de astăzi.

Cu toate acestea, există excepţii de la regulă, iar dacă ar trebui să numim una, aceasta ar purta, cu siguranţă, numele lui Daniel Pancu. A fi suporterul unei anumite echipe nu înseamnă doar să susţii acest lucru de fiecare dată când ai camerele de filmat în apropriere. Când iubeşti o echipă nu o demonstrezi înjurându-i rivala, iar a-i înţelege spiritul nu înseamnă a-i cunoaşte imnul. A fi 100% dedicat unei echipe înseamnă mult mai mult. Iar numărul fotbaliştilor români care pot intra în această categorie se micşorează pe zi ce trece.

A început ca portar la Poli Iaşi dar era atras din ce în ce mai mult de ieşirile din careu. L-a obligat pe antrenor să-l avanseze ca mijlocaş şi după 55 de partide la echipa moldoveană, Mircea Lucescu a pus ochii pe el. Actualul antrenor al Sahtiorului a fost cel care i-a pus ştampila de rapidist de buletin, iar cel care, mai târziu, devenea “Pancone” o păstrează încă acolo.

Indiferent că îmbrăca tricoul celor de la Cesena, Beşiktas sau Bursaspor, Pancu nu ezita să spună, de fiecare dată când avea ocazia, că iubeşte Rapidul şi că vrea să se reîntoarcă în Giuleşti. Mai mult decât atât, în 2006 a refuzat o ofertă excelentă din punct de vedere financiar de la Gigi Becali şi i-a făcut pe suporterii din întreaga ţară să-şi scoată pălăria în faţa lui.

Prin fiecare gest, declaraţie sau faptă, Pancu nu face decât să demonstreze tuturor că, deşi nu s-a născut cu rapidismul în sânge, a ştiut să-şi facă transfuzia la momentul potrivit şi pentru întreaga viaţă.

Într-un fotbal populat cu din ce în ce mai mulţi