În 2007, bancherii greci şi cei austrieci încă se băteau pe cotă de piaţă în Estul Sălbatic. Simţeau mirosul sângelui: şansa de-a ajunge, din marchizi financiari provinciali, nişte mici împăraţi. Cu punga de bani în loc de sabie şi marketingul delirant pe post de fanfară, au plecat să cucerească, palmă cu palmă, cotă de piaţă. Scutul? Un inutil inhibator al vitezei şi agilităţii!

Şi au învins. Împreună, băncile austriece şi cele greceşti controlează acum mai mult de jumătate din piaţa bancară din România şi cote asemănătoare în majoritatea ţărilor vecine. Dar foştii împăraţi sunt acum de nerecunoscut, scormonind cu unghiile după banii îngropaţi de valurile crizei pe te-miri-unde. Sau, în cel mai bun caz, amăgindu-se că se putea şi mai rău. Da, se putea, dar nu pentru asta au venit aici.

Grecii s-au împotmolit pentru că propriul guvern a devenit insolvent. Totuşi, bancherii preferă să-şi ştie capitalurile blocate prin cine ştie ce proiect imobiliar nevândut din Pipera, cu şanse minime de recuperare, decât să-i aducă înapoi acasă, cu şanse zero.

Austria este în situaţia exact opusă: stă destul de bine cu finanţele publice, însă băncile ameninţă să o îngenuncheze. După ce au dat credite în Europa de Est cât 120% din PIB-ul ţării de origine, orice şoc, oricât de mic, se poate dovedi catastrofal. La altă scară, catastrofal pentru Austria ar fi să-şi piardă ratingul triplu-A, singurul lucru care o împiedică să intre în spirala datoriilor şi a dobânzilor care deja nu mai cruţă nici măcar ţări ca Franţa.

Decizia băncii centrale a Austriei de-a limita volumul creditelor acordate băncilor comerciale în Est încheie o etapă a crizei şi o deschide, probabil, pe următoarea. Efectele concrete sunt destul de severe, însă pot fi depăşite: presiune suplimentară pe deprecierea leului, dobânzi mai mari, dificultatea statului dar şi