Îndelung contestat de opinia publică românească, proiectul de construire al Catedralei Mântuirii Neamului nu este unul recent, această idee fiind avansată încă din primul deceniu al perioadei interbelice.
Problema construirii unei catedrale impunătoare în Bucureşti, care să simbolizeze Biserica Ortodoxă Română şi afirmarea identităţii naţionale, s-a pus imediat după dobândirea independenţei de stat. În urma războiului din 1877-1878 s-a constatat că nici una din cele peste o sută de biserici, câte existau atunci în Capitală, nu erau atât de încăpătoare încât să primească pe toţi cei care ar fi dorit să participe la Te Deum-urile oficiate cu prilejul sărbătorilor religioase.
Catedrala, ca simbol naţional, nu este o idee românească. În secolul al XIX-lea, multe ţări europene construiesc catedrale pentru afirmarea identităţii naţionale.
Termenul de "catedrală" semnifică biserica unde slujeşte episcopul, mitropolitul sau patriarhul şi ea reprezintă simbolul unităţii şi autorităţii bisericeşti. "Catedrala Mântuirii Neamului" este adusă în discuţie de primul patriarh al României, Miron Cristea, în contextul realizării Marii Uniri din 1918 şi a înfiinţării Patriarhiei României, în 1925.
Discuţii preliminare
Primele demersuri în ceea ce priveşte ridicarea unei catedrale impozante în Bucureşti au loc în timpul guvernării liberale, conduse de Ion C. Brătianu.
În 1884, acesta cere un credit de 5 milioane de lei, votat de corpurile legiuitoare fără nici un fel de obiecţii[1]. Până în 1890, creditul a rămas neîntrebuinţat.
Vezi ce variante au fost vehiculate în acea vreme pentru amplasamentul Catedralei Mântuirii Neamului
Principala problemă a fost aceea a locului în care urma să se construiască viitoarea catedrală. Se dorea ca aceasta să fie amplasată pe bulevardul ce leagă astăzi Piaţa Unirii de Piaţa Romană, dar care în acea perioadă era
