În zarva copiilor, Adi pare o statuie. Cu ochi senini şi cu zâmbetul pe buze. Mâinile colegilor lui se agita în aer, în disperarea lor de a-i atrage atenţia doamnei învăţătoare, Ioana, cum au convenit încă din clasa I să i se adreseze. Adi ridică timid două degeţele, ajutat de tutorele lui, Cătălina. ”Cum e vremea astăzi?”, răsună vocea cadrului didactic. ”Înnorată”, spune tare şi răspicat un copil. ”Hai să citim ce scrie la panou”, le cere doamna învăţătoare elevilor săi. ”Fiecare persoană este unică în felul ei”. ”Ce înseamnă acest lucru?”. Adi îşi priveşte învăţătoarea insistent, semn că este pregătit să răspundă. Ioana îi dă cuvântul. Copilului îi tremură vocea. Tutorele îi şopteşte răspunsul la ureche. ”Suntem diferiţi”, spune el tare, cu pieptul în faţă. Învăţătoarea îl felicită. Adi zâmbeşte larg. E fericit. Băiatul are 10 ani şi este în clasa a II-a. După drumuri prin spitale, pe la doctori care-i spuneau mamei că îşi va reveni după ce va mai creşte puţin, avea să vină şi diagnosticul corect: tulburări din spectru autist. ”Am ieşit din şoc, am început să ne documentăm şi apoi ne-am apucat de treabă. Nici o grădiniţă nu vroia să ne primească. Am fost la una de stat şi după două zile ne-au dat afară. Apoi am mers la o grădiniţă particulară. Mulţumirea deplină a venit atunci când am reuşit, după multe încercări, izgoniri şi alungări, să facem parte din clasa de step-by-step de la Şcoala nr. 5. Eu zic că a fost o minune pe care Dumnezeu a făcut-o pentru copilul nostru”, spune Claudia Ursu, mama lui Adi.
”Ce faci aici?”, îl întreb pe cel mic. Adrian nu îşi ridică ochii de la biluţele pe care le învârte pe numărătoare. Tutorele îi înalţă capul cu mâinile şi-l roagă să fie atent. ”Aranjez culorile. Cine a stricat modelul?”, întreabă el necăjit şi privirea i se întunecă ca la aflarea celui mai mare necaz. ”E foarte inteligent, este pasionat de cifre, de ş