Cititorii de romane, când îmbătrânesc, renunţă la ficţiune şi ficţionari şi citesc istorie şi arheologie. Înţelepţirea se produce cu adevăruri măsurabile. În tinereţe, m-am hrănit cu evocări literare ale vieţii de zi cu zi pe vremea lui Ramses al II-lea. Apoi, cu cărţi de egiptologie. Dar când, la Cairo, la Muzeul Egiptean, m-am găsit la jumătate de pas de mumia faraonului, am simţit un tip de sufocare, de extaz mitic, pe care literatura n-avea cum să mi-l dea. Contemplând părul din urechile şi din nasul lui Ramses cel Mare, am realizat că mileniile pot fi pipăite. Nu avem de-a face cu "povestea Ramses", ci chiar cu făptura Ramses. Moartea avea sens. Oprea timpul în loc. Materia aceea lucioasă şi brună scurtcircuita doi poli: un trecut absolut, care pentru majoritatea oamenilor nu însemna nimic, şi un prezent alunecător. Poţi să divaghezi în prezent, poţi să delirezi scrutând în viitor, dar trecutul, cu cât mai îndepărtat e, cu atât mai precis, mai propriu, mai verosimil se oferă.
De la o vreme mă simt foate bine cu anul 1900. Nu sunt singurul care consumă un consistent sentiment de regăsire şi solidaritate cu începutul de veac douăzeci. Ce-am învăţat în şcoli despre anul 1900 e de toată ruşinea. Ce descopăr acum, din cartoline poştale, din înscrisuri, cărţi, fotografii, obiecte, tablouri, acţiuni bancare, suveniruri, mobilier, stiluri, între care şi stilul de viaţă al epocii, e de toată uimirea. La 1940, anul 1900 nu era încă istorie, sugera nostalgii, nu avea cum să statueze emoţii, să instituţionalizeze gândiri de căpătâi. Adevărurile devin măsurabile după ce trece un val mare de timp. Secolul clasicizează. După un veac, cu un intermezzo de cincizeci de ani de orbire metodic controlată, înţelegem mai bine versul major al unui poet minor care spunea că Spinoza era şlefuitor de diamante, dar toată lumea îl credea geamgiu. Secolul care trece peste lu
