Vechile tradiţii din Valea Someşului sunt ţinute în viaţă prin eforturile unei femei de 77 de ani, care compune poezii în care îşi cântă satul
Un ticlăzău lustruit cu grijă pare că aşteaptă cărbunii pentru încins şi mâna gospodinei care vrea să calce "albiturile", împăturite frumos lângă costumul naţional, făcut din pănură al stăpânului casei. În odaie miroase frumos a busuioc şi a gutui, iar lumina sfârşitului de toamnă, care cade pe icoanele pictate pe sticlă de meşterii de la Nicula pare uşor împâclită, de parcă ar fi trecută prin sita pentru cernut "fărina" măcinată de vechile mori de pe Valea Someşului. Pe un scaun se află o cămaşă brodată de mâini îndemânatice, care încă nu este terminată. Cusătoreasa cămăşii este cea care dă viaţă întregii gospodării - muzeu.
Mariţa Jucana creat un adevărat muzeu al satului în Apahida, al doar câţiva kilometri depărtare de Cluj. La 77 de ani, ea este cunoscută în sat deopotrivă pentru poeziile pe care le compune şi pentru pasiunea cu care colecţionează obiecte de pe vremea când Transilvania era sub stăpânirea împăraţilor de la Viena. Ea l-ea adunat pe toate în casa sa, care a devenit, astfel, un adevărat muzeu etnografic. Printre obiectele adunate cu sârg se numără opinci din piele de bou, îmbrăcăminte din pănură cenuşie, pentru bărbaţi, lepedieie, adică tradiţionalele cuverturi ardeleneşti ţesute în casă şi ornate cu artă cu motive populare, dar şi o sanie din lemn veche de 80 de ani. "Aşe erau săniile când eram noi copii. Şi io avem o sanie ca aiasta", spune Mariţa Jucan. Din odaie nu lipsesc icoanele, o stea din cele folosite de Crăciun de către copiii care merg "cu steaua" pentru a aduce vestea cea bună a Naşterii Domnului prin casele gospodarilor, ori bluze cusute cu ornamente populare.
Unele dintre ele sunt confecţionate chiar de Mariţa Jucan, împreună cu sora sa, Irina Pascu. De asemenea, colecţ
