Cum a ajuns să lupte în stradă anonimul de pe net şi cum au ajuns reţelele sociale, în numai o jumătate de an, din instrumente ale libertăţii, unelte ale groazei.

„The medium is the message.“ Marshall McLuhan se dovedeşte cu adevărat profetic abia acum, cînd viziunea sa e probată de un mediu de comunicare care nu exista în ’67, momentul publicării cărţii al cărei titlu avea să fie citat cu religiozitate de critica media, de atunci încoace. Reţelele sociale sînt azi mediul, iar mesajul este, clar şi limpede: „Protest!“. Ceea ce părea, după evenimentele din 2009 de la Chişinău, doar o găselniţă exaltată a unor „media geeks“ se dovedeşte o intuiţie salutară în 2011.

Sigur că – şi aici argumentul istoriei e unul forte – nu Internetul a inventat protestele sau revoluţiile, dar cursul evenimentelor din lumea arabă şi reacţia precipitată a unora dintre regimuri de a bloca accesul la Internet sau la reţelele sociale confirmă, pe de o parte, fenomenalul potenţial de coagulare pe care Facebook şi Twitter îl generează, iar pe de altă parte forţa de multiplicare a mesajului. Şi mai statuează rolul reţelelor sociale ca platforme de pregătire logistică, funcţională, platforme pe care forţei coercitive a statului îi e momentan peste mînă să se manifeste eficient. Căci ceea ce în Republica Moldova fusese mai degrabă un instrument de instigare la revoltă şi de mediatizare a ei în exterior, în cazul ţărilor din nordul Africii devenise, datorită şi popularităţii exponenţiale pe care Facebook şi Twitter au obţinut-o între timp, adevăratul cartier general al mulţimilor nemulţumite. La fel avea să se întîmple, ulterior, şi în timpul violentelor proteste care au zguduit Londra vara aceasta, pornite în jurul unei pagini de Facebook şi apoi pregătite, în faza incipientă, prin mesaje pe Twitter.

Sub impactul emoţional al momentului, rolul jucat de reţelele sociale în mişcă