Scriu acest text înainte de a fi aflat cum a fost circul de ieri, din Comitetul Executiv al PSD, privind excluderea din partid a lui Mircea Geoană. Personajul enervează prin ocuparea inutilă a agendei publice cu fudulia lui. Pe care şi-a plimbat-o din alegeri în alegeri, mereu ratate (chiar şi aceea când Grupul de la Cluj l-a cocoţat preşedinte al PSD, trăgându- i lui Iliescu covorul roşu de sub picioare), ca şi din funcţie în funcţie. Singura sa bifare pozitivă poate fi aceea de ambasador la Washington, dar să nu ne pripim cu evaluarea, nu se ştie încă dacă n-a făcut şi pe acolo oarece jocuri personale.

Geoană n-a înţeles un lucru elementar. Poţi să te faci politician, dacă ai chemarea şi abilitatea necesare, e o profesie pe care ţi-o poate refuza doar electoratul. Dar nu te poţi crampona de o funcţie, aceasta nu ţi-o faci singur, de regulă e proprietatea partidului care ţi-o încredinţează şi tot el, dacă vede că a mizat pe o gloabă ori că tânăra speranţă se dă în bărci, îi poate retrage sprijinul şi funcţia. Ar mai fi de spus că Geoană e supus acum aceleiaşi reţete pe care el însuşi i-a aplicat-o lui Năstase acum şase ani, când l-a silit să demisioneze din funcţia de preşedinte al deputaţilor.

Scandalul n-ar fi avut amploarea pe care o are, dacă Geoană ar fi înţeles că n-are cum scăpa de pedeapsa pe care Ponta, spre a-şi afirma statutul de jupân al partidului, i-o pregătise. Geoană, cu un minimum de fler, ar fi trebuit acum două săptămâni să accepte strategia pesedistă şi să renunţe la şefia Senatului, la pachet cu preluarea acesteia de către Corlăţean, manevră care ar fi trecut la vot, în ziua respectivă Puterea având mai puţini reprezentanţi în sală decât Opoziţia. N-a făcut-o, dimpotrivă, a alimentat o păruială de şatră, pe toate canalele. Nu cred că PSD se va mulţumi să-l dea afară din partid, păstrându-l, printr- un armistiţiu, la Senat. Deşi ri