Când a venit, în decembrie 1933, în fruntea Marelui Stat Major, generalul Ion Antonescu a creat o minirevolutie.

I-a pus la treabă pe multi dintre cei care obisnuiau doar să miste niste hârtii de colo-colo, fără vreo noimă, a silit toate sectiile creierului militar al armatei să tină o evidentă riguroasă a lucrărilor realizate si a termenelor stabilite, iar la plecarea sa, intempestivă, asa cum îi era firea, a lăsat pe masa succesorului său, cu sigurantă, ceva mai multă ordine decât găsise la instalarea în functie.

Problema armatei române: kilogramele în plus!

I se dusese faima că era un personaj incomod si inflexibil. Gheorghe Barbul, un apropiat colaborator al maresalului în anii celui de- al Doilea Război Mondial, scrie:

"Pe unde trece oare linia de demarcatie în interiorul statului, între competenta militarilor si aceea a civililor? Pentru Antonescu, ea nu exista.

Ministrul de Finante, căruia îi incumbă sarcina de a finanta armamentele; ministrul de Interne, care este răspunzător de moralul si comportarea populatiei, ministrul Economiei Nationale, care controlează productia si sursele de materii prime; ministrul Afacerilor Externe, care se preocupă de preliminariile ce privesc "ultima ratio regnum".

Oare nu trebuie să colaboreze toti cu seful armatei? Pentru Antonescu, a colabora înseamnă a se subordona. "Cu un astfel de sef de stat major, ministerele nu vor întârzia să devină sectii ale Marelui Stat Majorť, spuneau, glumind, parlamentarii".

Desi Conducător al Statului, maresalul Ion Antonescu si-a păstrat obisnuinta de a se implica în cele mai mici detalii ale vietii politice, sociale, economice si militare ale tării si aceasta este evident, pentru oricine urmăreste stenogramele Consiliului de Ministri, în perioada în care Ion Antonescu s-a aflat în fruntea sa.

După Bătălia Stalingradului (în care armata română a avut pier