„Ce l-a apucat...?“ – aşa mi s-a relatat că ar fi reacţionat un confrate cînd i s-au citit dintr-un articol de-al meu cele cîteva fraze în care îi lăudam ultimul său roman. „Ce l-a apucat...?“ – întrebarea, foarte spontană, indiscutabil sinceră, se justifica prin aceea că, în urmă cu cîţiva ani, fusesem extrem de critic în discuţia încinsă în jurul unui eseu al său. În limbajul clişeelor fără moarte, se putea spune că îl înjurasem, deşi una dintre carenţele stilului meu este aceea că nu ştiu să înjur. „Ce l-a apucat...?“ intra în fluxul clişeelor, al logicii etern mirate că „după ce m-a înjurat, se apucă să mă laude!?“. M-am gîndit să-l sun la telefon şi să-i explic „ce m-a apucat“ (pur şi simplu fusesem entuziasmat de romanul lui, asta mă apucase), dar m-am răzgîndit: între noi doi, mai demult se clarificaseră, într-o discuţie pe şleau, poziţiile; îmi explicase, fără fasoane, că nu-mi poate suporta bucureştenismul meu permanent ironic, el fiind un ardelean alergic la tot ce e miticism, frivol şi duplicitar în tehnica oricărei ironii. Eram prin urmare incompatibili şi – reamintindu-mi pe dată acea discuţie – am renunţat să-i telefonez; nu ar fi fost imposibil să nu mă creadă dacă i-aş fi zis, franc, că romanul lui m-a entuziasmat. Nu poţi să ştii niciodată pînă unde poate ajunge suspiciunea alergicilor la ironie; atunci cînd „îi apucă“ şi pe ei „o idee“, şi la ei fandacsia e gata.

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniIpohondru moral – cum îmi e felul –, sigur că m-am simţit vinovat; ţin – aproape maniac – să am relaţii clare cu semenii plus confraţii mei, dar fac ce fac şi ratez, aici lucrînd o timiditate prostească şi un scrupul rămas dintr-un orgoliu nemistuit complet. Mă vreau limpede şi nu sînt decît un idilic nevolnic, poate chiar impotent în a