Anghinara este cunoscuta ca planta de leac, dar si ca delicatesa culinara, inca din antichitate. Romanii si grecii o considerau un foarte bun afrodiziac, in timp ce egiptenii o foloseau pentru linistirea inimii ostasilor. De prin secolul al XVI-lea, medicii din Anglia si Franta au inceput sa o foloseasca drept leac impotriva varsarii de fiere.
Pe vremuri, in fiecare casa se gasea cate un borcanel cu anghinara, despre care femeile trecute prin viata spuneau ca este buna dupa mesele bogate, ceaiul din aceasta planta fiind considerat spaima crizelor de bila.
In scop terapeutic, de la anghinara se folosesc frunzele si radacina. Substantele active din frunzele de anghinara sunt cinarina, cea care ii da gustul amar, insulina, sarurile de potasiu si de magneziu, flavonoidele si polifenolii, datorita carora preparatele din anghinara stimuleaza secretia biliara, au actiune diuretica si scad nivelul colesterolului "rau" din sange.
Cel mai la indemana preparat este infuzia. In 500 de ml de apa fierbinte se pun doua lingurite de planta bine uscata si maruntita. Se lasa la infuzat, zece minute, se strecoara si se indulceste cu miere de albine. Ceaiul se bea, peste zi, in trei reprize. Prima, dimineata, pe stomacul gol, dupa care se sta culcat o jumatate de ora, pe partea dreapta. Restul de ceai se bea cu 30 de minute inainte de mesele principale, cu inghitituri mici si rare.
Dupa zece zile, doza de planta se mareste la trei lingurite si dupa alte zece zile, la cinci lingurite. Dupa aceasta perioada, obligatoriu se face o pauza de o luna, dupa care, daca este nevoie, cura se reia dupa aceeasi schema.
Pentru ca are un puternic efect diuretic, ceaiul de anghinara detoxifica organismul. Ceaiul se recomanda in afectiunile renale cronice, planta favorizand eliminarea ureei si a substantelor toxice de la nivelul rinichilor si f
