Revista Săptămâna Financiară observa în ultimul său număr că firmele îi consideră foarte importanţi pe cei care le mijlocesc relaţia cu statul: contabili, inspectori de resurse umane, consultanţi fiscali, lichidatori judiciari etc. Cu alte cuvinte, persoanele care le permit societăţilor comerciale să răzbată printr-un mediu economic care, generic, îi împiedică pe oamenii de afaceri să întreprindă ceva ocupă o poziţie privilegiată. Dar oare ce-i mai uşor: să simplifici mediul de business ori să adaugi un numărul apreciabil de funcţionari privaţi la 1,2 milioane de bugetari?!
Ceea ce se vede limpede este că funcţionarii din sectorul privat nu produc valoare adăugată, dar sunt remuneraţi mai bine decât angajaţii direct productivi. Şi asta numai pentru că permit companiilor să nu aibă probleme cu statul...
Problematica merită însă extinsă dincolo de observaţiile revistei economice. Spuneam mai de mult într-un editorial publicat în Jurnalul Naţional că a fi contabil nu-i totuna cu a fi antreprenor. Fiindcă una-i să construieşti un buget asumând nişte venituri la întâmplare din lista de anul trecut, şi alta e să ai un plan care să ţină cont de reducerea „business”-ului, a puterii de cumpărare, a lichidităţii, şi să iei măsuri pentru a revitaliza mediul economic. Contabilitatea are „defectul” că nu percepe riscurile, ci doar le constată.
Şi mai remarcam atunci că gândirea „cu mânecuţe” are aceleaşi neajunsuri indiferent de mediul în care se manifestă. Administratorii din sectorul privat scumpesc produsele de bază, după modelul „intendenţilor” de la stat, care majorează taxele şi contribuţiile. Asta înseamnă că nişte contabili travestiţi în manageri iau cursul de schimb şi-l transferă în preţuri, fără să ţină cont de premisele de micşorare a consumului. Un antreprenor autentic şi-ar da seama că luând o asemenea decizie nu face decât să amplifice trendul
